reclama youtube lumeasatuluitv
update 13 Dec 2019

De ce doar Apis mellifera carpatica în România (I)

Visul oricărui apicultor este ca de la stupina sau stupinele pe care le administrează să obţină recolte maxime de produse apicole şi astfel profitul său să fie cât mai mare.

Acest deziderat se poate realiza în următoarele condiţii:

– familiile de albine să conţină albine din rase considerate de foarte bună calitate, cărora să le corespundă zona geografică bioapicolă în care îşi desfăşoară activitatea;

– stupina sau stupinele să fie poziţionate în zone cu oferte melifere favorabile unor culesuri intense de producţie şi de întreţinere;

– albinele din familii să fie indemne de boli şi, în fine,

– administrarea stupinei sau stupinelor să se facă corespunzător de către stupar.

Albina românească

Din punctul de vedere al rasei albinelor folosite pe teritoriul României trebuie să arătăm că, din timpuri străvechi, pe aceste meleaguri şi pe unele teritorii învecinate s-a format şi s-a instalat albina românească Apis mellifera carpatica care a fost studiată iniţial de un grup de cercetători sub directivele cercetătorului N. Foti, stabilindu-se caracteristici proprii şi făcând interesante studii biometrice asupra ei.

Apoi, în urma susţinerii materialului ştiinţific şi documentar privind omologarea rasei de către reprezentanţi din cadrul Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, Consiliul tehnico-ştiinţific al ANARZ a aprobat omologarea albinei româneşti cu Certificatul de omologare nr. 1 eliberat la data de 28.10.2009, în conformitate cu Legea zootehniei nr. 72/2002 şi cu O.M. nr. 383/2009.

Omologarea s-a făcut ca rasă sub denumirea de Apis mellifera carpatica, împlinindu-se astfel visul înaintaşilor noştri din apicultura românească de a avea o rasă autohtonă recunoscută oficial.

Apis mellifera carpatica este albina noastră autohtonă care, adaptându-se la condițiile specifice climatului continental-temperat, a constituit o rasă aparte. În cadrul acestei rase, studiile efectuate arată că se disting 5 subpopulaţii („ecotipuri“), respectiv ecotipul din Câmpia sudică Dunăreană, Zona colinară subcarpatică, Podişul Transilvaniei şi Câmpia Vestică (inclusiv Banatul), Podişul Moldovei şi Podişul Dobrogei (inclusiv Delta Dunării).

Aceste biotipuri se diferențiază prin unele caractere morfologice, cum sunt lungimea trompei, lungimea corporală, lungimea tarsului și a tibiei, lungimea aripii anterioare şi indicele cubital.

Trebuie specificat că albina românească s-a format în condiţiile specifice pedoclimatice şi de bază meliferă din zona carpatică a ţării noastre şi chiar în unele zone învecinate, cum ar fi: Banatul Sârbesc, Zona Bulgară lângă Dunăre, Basarabia, Ucraina Subcarpatică şi Pusta Maghiară.

Aceasta este o rasă foarte blândă pe fagure. În timpul examinării manifestă un comportament liniştit, are în general un slab instinct de roire, este foarte productivă, astfel că la familiile de albine recordiste, în condiţii excepţionale de cules, producţia de miere medie multianuală poate atinge 50-60 kg/familie. Totodată, în cazul culesurilor intense, ca cel de la floarea-soarelui, ea este chiar predispusă la blocarea cuibului cu miere, însuşire considerată preţioasă deoarece prin aceasta se reduce cantitatea de puiet crescută şi deci uzura albinelor şi se asigură proviziile pentru lunile lungi de iarnă concentrate pe un număr redus de faguri în zona cuibului, mierea este căpăcită uscat, iar tendinţa de propolizare este considerată a fi slabă.

Rasele străine

Rasele străine, în condiţiile ţării noastre, nu pot depăşi din punctul de vedere al calităţilor rasa românească Apis mellifera carpatica deoarece aceasta, trăind din generaţie în generaţie, de mii de ani în condiţiile de climă şi floră carac­teristice ţării noastre, ca rezultat al selecţiei naturale, este cea mai bine adaptată acestor condiţii, deci trebuie să ne orientăm numai pentru creşterea, înmulţirea şi îmbunătăţirea albinei noastre locale Apis mellifera carpatica.

Totodată, nu putem trece cu vederea faptul că resursele melifere existente în trecut pe teritoriul ţării noastre erau constituite din întinse suprafeţe de fâneţe naturale ce ocupau zona dintre Dunăre şi Munţii Carpaţi, care ofereau albinelor un important cules de nectar. La acest tip de cules de vară, de lungă durată dar de intensitate redusă, s-a adaptat de-a lungul mileniilor albina noastră autohtonă. Pe măsura dezvoltării agriculturii însă, prin extinderea suprafeţelor cultivate şi intensificarea chimizării culturilor, condiţiile de cules s-au schimbat fundamental. În locul culesului de la fâneaţă au apărut cel puţin trei culesuri noi prin introducerea şi adaptarea la condiţiile de climă şi sol din ţara noastră a rapiţei de toamnă, salcâmului şi florii-soarelui. Aceste surse de nectar se caracterizează prin următoarele: rapiţa este prima care înfloreşte asigurând, în cazuri favorabile, o dezvoltare explozivă a fami­liilor de albine, asigurând astfel, pe lângă producţie de miere, şi pregătirea familiilor de albine pentru culesurile de la salcâm care asigură şi el un cules timpuriu de scurtă durată şi, în fine, culesurile de la floarea-soarelui care sunt destul de capricioase, dar pot fi de mare intensitate. Sub aspect ontogenetic, albinele autohtone nu s-au adaptat în totalitate la noile condiţii de cules şi, drept urmare, uneori producţiile de miere realizate nu sunt pe măsura potenţialului productiv al materialului biologic autohton.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Articole recente - Lumea Satului