reclama youtube lumeasatuluitv
update 11 Dec 2019

Crama 1777 - un muzeu de poveste

Pe Drumul Vinului, în localitatea prahoveană Valea Călugărească, se află cea mai mare cramă reconstruită din ţară, evident transformată într-un muzeu, unde am aflat povestea licorii bahice spuse ca la 1777.

Drumul spre poveste

Pe lângă vinurile apreciate în special de cunoscătorii din domeniu, Podgoria Dealul Mare ne ademeneşte şi cu un loc plin de istorie şi poveşti frumoase: Muzeul Crama 1777 – cea mai mare cramă recondiţionată de pe teritoriul ţării noastre. Exact când am păşit pe poartă, m-a întâmpinat gazda, doamna Emilia Savelovici, care m-a invitat să depănăm gânduri despre activitatea ţăranului român în domeniul viticol şi despre istoria muzeului de-a lungul timpului. Am poposit pe prispă, pentru că de acolo începe povestea, cum de altfel ne spune gazda, prispa unei case tradiţionale fiind locul în care s-au născut basmele şi snoavele româneşti.

Încă din denumire suntem amplasaţi în timp, însă trebuie să depănam povestea pentru a ajunge în 2013, atunci când muzeul a fost inaugurat şi încadrat pe lista obiectivelor turistice din zonă. „Zona în care este amplasat muzeul a fost cândva zona ţăranilor liberi, proprietari de vie şi care aveau o cramă în comun. Se presupune că aici s-a născut şi legea nescrisă a vinului: pentru călători exista în faţa cramei o carafă din care puteau să bea cât vin doreau, dar nu aveau voie să ia acasă. Aşa că încă de pe prispă avem inscripţionat anul naşterii cramei“, ne mărturiseşte ghidul. Însă multe i s-au întâmplat cramei de atunci şi până în 2013!

Un moment important în istoria ei a fost anul 1985. Atunci s-a decis demontarea cramei. Până la acel moment s-a păstrat monumentul de artă medievală ţărănească realizat de meşteri autohtoni din care s-au recuperat parţial câteva bârne de lemn, care au fost păstrate şi conservate. Aşa s-a ajuns să putem vedea moaşte, adică segmente din vechea cramă, în muzeul de astăzi amplasat pe Valea Largă.

Povestea meşteşugului vinului

Povestea meşteşugului vinului în satul românesc are la bază o serie de vestigii din lemn folosite de multe generaţii, mai multe veacuri. În muzeu există o serie de obiecte de valoare patrimonială, din care răzbate îndelungata trudă a meşteşugului naşterii vinului. Majoritatea obiectelor sunt făcute din lemn, inclusiv portalul care are un chenar dublu de dinţi de ferăstrău, iar crestarea în lemn nu era aleatorie, ci urmărea scopul de îmblânzire a spaţiului.

În prima încăpere am admirat obiecte de lemn care datează din diferite perioade temporale, vasele în care se zdrobeau strugurii, zdrobitorile sau butoaiele pentru depozitat vinul fiind doar câteva dintre exemple. Una dintre piesele de rezistenţă ale muzeului este o zdrobitoare manuală care are tamburii din lemn. Aceasta datează din 1925 şi este adusă din Austria; de aici ieşea un vin gros, corpolent, dar nu cantitativ, ci calitativ.

Un alt obiect impresionant este presa sau teascul, denumirea din popor fiind urs. De ce această denumire? Pentru că aspectul şi robusteţea acestui obiect aminteau de un urs, a fost explicaţia muzeografului. Culoarea brun-roşiatică, dimensiunea, chiar şi tălpile de susţinere i-au făcut pe oameni să compare această unealtă cu Moş Martin.

Pe lângă vasele de dimensiuni mari, am întâlnit o masă înţesată de unelte pentru dogărie. Imediat a venit şi remarca doamnei Savelovici, care a ţinut să precizeze faptul că „cei care lucrau în acest domeniu erau consideraţi deţinătorii înţelepciunii lucrului manual, asemeni filosofilor care erau numiţi deţinătorii înţelepciunii minţi.“

Vinoteca şi panoul cu etichetele pentru vinuri mi-au atras şi ele atenţia. Unele etichete datează din perioada interbelică, iar lucrul cel mai interesant este faptul că şi în acea perioadă vinurile preferate erau cele seci, aşa cum se întâmplă şi astăzi.

Beciul cu învăţăminte

În cadrul celei de-a doua încăperi, gazda ne-a împărtăşit povestea butoiului. Am aflat că acesta este considerat simbolul belşugului şi al veseliei, însă are un strămoş, chiupul sau amfora. Acestea au fost primele vase cu care s-a transportat vinul până la apariţia butoiului. Binecunoscuta expresie „îţi lipseşte o doagă“ vine, evident, tot de la butoi, care atunci când îi lipseşte o doagă devine nefolositor. Şi, tot legat de expresii, interlocutoarea mea mi-a amintit că ţăranul român avea harul de a raporta timpul la ocupaţie. De aici şi unele expresii folosite şi astăzi: „pe vremea culesului“; „când dă vinul în fiert“; „când se zdrobesc strugurii“ şi aşa mai departe.

Ideea intitulării acestui muzeu ca fiind unul de poveste s-a ivit în urma istorisirilor frumoase spuse de către gazda cramei. Aş menţiona-o aici pe aceea a vârstelor vinului: „Vinul are şi el vârstele sale: copilăria, când e must, pentru că şi copiii au voie să bea must; adolescenţa – perioada când e tulburel, tinereţea, când se face vinul bun, şi bătrâneţea, când devine oţet.“

O secţiune importantă din această încăpere este aceea dedicată vechilor reţete de băuturi, dar şi a întrebuinţărilor vinului. Am regăsit aici chiar şi vinul ca medicament: cel cu pelin folosit pentru bolile de anemie, cel cu mentă consumat de bolnavii de plămâni, dar şi vinul cu pătrunjel amestecat cu miere care este recomandat pentru inimă. De asemenea, am descoperit strămoşul afinatei, adică afiniacul. O altă băutură păstrată la loc de cinste în muzeu este mustăreaţa. Se spune că aceasta era obţinută cu mare trudă de cel care era dispus să sape primăvara la rădăcina mesteacănilor pentru a face o incizie. În urma acestei operaţiuni, cu ajutorul unei tulpini de urzică sau a unui pai de orz, se extrăgea un suc, bun tonic pentru organism care era amestecat apoi cu vin. Alături, tot printre băuturile medicament stă şi mursa de miere sau miedul, băuturi preparate pe bază de vin şi miere.

Motivele viţei-de-vie pe costumele populare

În podul casei de stors, aşa cum mai era denumită crama în trecut, am descoperit influenţa viţei-de-vie în portul popular şi pe obiectele casnice ale localnicilor. De cum am intrat mi-a atras atenţia axisul central al încăperii, denumit şi Mlădiţele vieţii, adică un stâlp înconjurat de lăzi de zestre. Dar ce se putea găsi într-o ladă de zestre? Costumul de nuntă, hainele de înmormântare, darurile pentru noua casă, icoana numită Năşteriţa chemată să ocrotească naşterea de prunci.

Viţa-de-vie de pe costumul popular nu era folosită doar ca un motiv estetic. Spre exemplu, naşa purta întotdeauna la cununie însemnele viţei-de-vie, acestea fiind considerate simbolul fertilităţii şi având rolul de a-i transmite miresei rodirea căsniciei. Motivul viei este des întâlnit în regiunile cu podgorii şi în special în Valea Călugărească, atât pe ţesăturile din in, cânepă, borangic, dar şi pe lână.

Colecţia din muzeu este de-a dreptul impresionantă: pe lângă costume cu aceste motive mai întâlnim şi ştergare care păstrează autenticitatea zonei, maramele sau ploştile de nuntă.

Poate aţi parcurs adesea drumul dintre Ploieşti şi Buzău, dar nu aţi băgat în seamă indicatorul spre muzeu. Cu prima ocazie v-aş sfătui să vă abateţi niţel de la drum şi să poposiţi pe prispa cu poveşti. Aici am depănat doar câteva…

Loredana Larissa SOFRON