Simona Dinescu (35 de ani) este o voce luminoasă. Cântecul şi glasul său imită cumva natura: freamătă constant şi apoi îşi descoperă frumuseţi ascunse, nebănuite, venite ori zămislite din nu ştiu care amintiri, din nu ştiu care trecut ori loc. Orice apariţie pe scenă ori în studiourile TV surprinde plăcut prin felul în care solista se reinventează. Este un mare talent, un nume important în folclor şi are toate datele pentru a fi trecută, cândva, în galeria marilor interpreţi ai cântecului popular românesc.

– Realizatorul de emisiuni radio Vasilica Ghiţă Ene vă făcea, deunăzi vreme, următoarea urare: „Succes, Simona, eşti o stea, rămâne doar ca şi cerul să-ţi găsească locul pe care îl meriţi!“ Aţi găsit acel loc, dna Simona Dinescu?

– Cred că am aflat locul şi el e-n inima iubitorilor de cântec popular. Nimic nu-i este mai pe plac unui solist decât faptul de a-şi fi găsit drumul spre sufletul oamenilor.

– Cum s-a lipit cântecul de inima dvs.? Sau invers. E la fel de corect.

– Nu-i deloc o vorbă mare, e doar adevărul pur ceea ce vă spun, s-a întâmplat să mă nasc şi să fiu legănată în cântec. Mama mea avea o voce minunată şi mi-a transmis o mare dragoste şi un infinit respect pentru folclor.

– În universul rural s-a plămădit dintotdeauna cântecul popular. Cum este comuna Bucşani-Dâmboviţa, localitatea în care v-aţi născut şi trăiţi?

– Cel mai drag şi frumos loc din câte pot exista pe pământ. Mi s-a ivit în repetate rânduri ocazia să locuiesc la oraş, dar n-am avut puterea să mă desprind de acest spaţiu al devenirii mele ca om, ca artist, dacă nu folosesc un cuvânt prea mare. Aici mă ţine orice fir de iarbă, orice adiere de vânt sau rază de soare, aici găsesc eu lumea aşa cum aş vrea să rămână, aici văd eu raiul pe pământ, la sat. E o fascinaţie de care nu-mi doresc să mă lipsesc.

– În cazul dvs. lucrurile s-au petrecut cumva invers. Întâi aţi activat în două ansambluri folclorice şi după aceea, la 23 de ani, aţi „izbucnit“ artistic, ca să zic aşa, prin câştigarea trofeului Festivalului „Pe deal, la teleormăneni“, prilej cu care aţi intrat în atenţia specialiştilor de la radioul public.

– Iată şi de ce legătura mea cu lumea satului este atât de puternică. Şi în mediul rural trăiesc oameni de cultură. Au fost educatori, învăţători care au văzut în mine harul de a cânta, au modelat şi cultivat talentul meu nativ, m-au încurajat şi m-au urcat pe scenă, în spectacole susţinute acasă ori în satele învecinate. Las la o parte episodul de la vârsta de şase ani, când am obţinut un premiu la „Cântarea României“ şi amintesc despre evoluţiile mele la ansamblurile „Ioan Dalles“ din Bucşani şi „Ghiocelul“, din cadrul Casei Tineretului – Târgovişte. Vreau să spun că auditoriul local m-a descoperit, m-a plăcut şi m-a validat înainte de toate. Am crescut artistic frumos în toată această perioadă. Şansa a fost ca lucrul acesta să fie apreciat de specialiştii radioului public; Radio Antena Satelor m-a susţinut intens începând cu anul 2003, după ce am câştigat concursul din Teleorman şi un premiu al acestui post. Ţin minte cum am cântat a capella la prima emisiune în direct cu radioascultătorii şi mă bucur că sunt şi astăzi oameni care-şi amintesc de acea întâlnire cu cântecul meu pe undele radio. În acelaşi an, am fost invitată la un concert la Sala Palatului, unde am obţinut un dublu premiu pentru debut, al meu şi al Antenei Satelor. Acea distincţie, acordată într-o companie de aur a muzicii populare, m-a încurajat, dar m-a şi obligat cumva ca eu să fiu atentă la modul în care aduc pe scenă izvorul de cântec popular, la felul în care prezint costumul.

– Vă socotiţi – ori Radio Antena Satelor o face – şi o descoperire a postului public?

– Oarecum, da! Când am împlinit 18 ani, s-a întâmplat ca radioul public să realizeze o emisiune-concurs între Bucşani şi Băleni. Tema emisiunii a fost completată cu câteva secvenţe de cântec şi joc popular. Am prezentat o piesă şi am trăit bucuria de a mă auzi la radio. Legătura mea specială cu acest post atunci a început, a fost reluată în 2003 şi a continuat mereu după aceea. Sunt oameni cărora le datorez foarte mult: dna Vasilica Ghiţă Ene, dl director din acea vreme, Gheorghe Ghelmez, dna Angela Marinescu, cea care a aprobat, ulterior, să înregistrez cu Orchestra Radio, dirijată de maestrul Adrian Grigoraş, mai multe piese pentru arhiva radio.

– În afară de imprimările la radio, aveţi şi alte materiale discografice?

– Am editat trei CD-uri: „Măi, neicuţă, din Voineşti“, cu Orchestra „Doina Gorjului“, „Mă uit la viaţă cum trece“, cu Orchestra „Lăutarii“ din Chişinău şi „Raiul meu pe-acest pământ“, cu „Doina Basarabiei“.

– Vorbind despre cântece, ce le faceţi, cum le faceţi, fiindcă am văzut că ele merg direct la sufletul ascultătorilor? Cum descoperiţi calea spre sensibilitatea auditoriului?

– Nu e un secret anume. Cred că dacă tu, ca artist, pui suflet în ceea ce faci, nu are cum ca melodia ta să nu ajungă în inima aceluia care te ascultă. Pe lângă unele piese învăţate de la mama şi oamenii satelor, eu chiar compun. Dar nu editez melodia imediat ce am finalizat-o. O ţin trei sau patru ani până aflu, repetând-o, toate nuanţele, subtilităţile, înţelegând prin subtilităţi legăturile indestructibile dintre cântec şi zestrea populară transmisă aproape genetic din om în om.

– Nu aţi urmat o şcoală de muzică. Sunteţi sută la sută autodidact. Acest lucru v-a ajutat?

– M-a ajutat mult, să ştiţi. E o tehnică vocală pe care o stăpânesc natural, îmi dă voie să explorez tonuri, iar acest autentic s-a întâmplat să placă foarte mult.

– Aţi urmat cursuri sanitare şi lucraţi ca asistentă, la un cabinet medical din Bucşani. Aceasta este profesia ori cântecul este definitoriu pentru viaţa dvs.?

– Dacă ar fi să ofer un răspuns şablon, aş spune că folclorul este hobby, iar calificarea în domeniul sanitar – profesia. Dar zic altfel: muzica este universul meu, iar lucrul ca asistentă completează acest univers, fiindcă ambele se adresează într-un fel sau altul oamenilor. Pe primul loc însă le-aş pune pe fetiţa mea şi familia mea. Cum să vă spun, am norocul ca iubirile mele să fie într-o reciprocitate ideală, care mă desăvârşeşte, mă înalţă.

– Nu activaţi în niciun ansamblu artistic fiindcă, aşa aţi spus, nu vreţi să lipsiţi de la cabinet. Nu duceţi dorul marilor scene?

– Nu, nu-mi lipseşte scena, fiindcă sunt prezentă în spectacole, poate nu atât de des, dar sunt invitată în concerte de colegii mei, colaborez cu orchestre importante din România, merg la festivaluri săteşti, plus că sunt prezentă în emisiuni folclorice. Pe de altă parte, sincer, nu-mi imaginez cum ar fi să merg la un ansamblu ca la serviciu.

– Apropo de emisiuni TV, după debut ştiu că aţi fost într-un fel special legată de Etno TV.

– Nu de acest post anume, ci de emisiunea prezentată la Favorit şi apoi la Etno de colegul şi prietenul Aurelian Preda, un om absolut special, care m-a susţinut în carieră încă de la început. Şi n-a fost singurul. La fel de îndatorată le sunt lui Ionuţ Dolănescu, al cărui tată a fost model pentru mine în cântec, şi dnei Maria Ciobanu. Ionuţ este cel care mi-a dat multe sfaturi. La îndemnul lui am înregistrat CD-urile cu orchestre din R. Moldova, cred că am fost printre primii solişti care au colaborat cu maeştrii Nicolae Botgros şi Valeriu Caşcaval. Dar am avut câteva prezenţe şi la TVR. În cazul meu, a fost important că există şi alte televiziuni care promovează cântecul popular!

Maria Bogdan