Adama Sultan iulie 2020
update 18 Sep 2020

Coasta Amalfitană din Italia, regatul lămâilor

Ultimele zile ale anului trecut mi-au oferit răgazul de a revedea zona din sudul oraşului Napoli, cu ghirlanda de mici aşezări la Golful Salerno din Marea Tireniană din care face parte Coasta Amalfitană, supranumită a fi Coasta de Azur a Italiei.

Am vizitat în urmă cu 45 de ani aceste meleaguri pe vremea când din această zonă favorabilă culturii lămâiului se comercializau fructele ca atare, sucuri obişnuite sau sifonate din lămâi şi tradiţionala băutură alcoolică „limoncello“, cu gust inconfundabil. Am rămas surprins şi uimit să văd acum, după aproape o jumătate de secol, amploarea şi diversitatea deosebită pe care au luat-o produsele derivate din acest fruct aparent banal, care este lămâia.

Străduţe întregi din orăşele ca Amalfi, Sorrento, Pompei, insula Capri şi altele sunt ticsite cu magazine micuţe, unde se comercializează o gamă inimaginabilă de dulceţuri, gemuri, sucuri, băuturi spirtoase, săpunuri, parfumuri, produse cosmetice şi altele, care au la bază valorificarea superioară a culturilor de lămâi. În plus, pomii şi fructele de lămâi sunt amplu reprezentate în culori vii pe tablouri, ceramică pictată, ţesături, tricouri şi alte exprimări artistice.

Locuitorii acestor meleaguri au reuşit să facă din lămâie o marcă a lor, aducătoare de venituri suplimentare substanţiale de la turiştii care vizitează aceste locuri încărcate de istorie şi peisaje încântătoare. Dacă aţi vedea pe ce coaste de calcare abrupte oamenii locului de secole au amenajat drumuri de acces şi terase pe care au plantat lămâi vă ia ameţeala.

Aici se poate spune că omul, în aceste condiţii inospitaliere, a reuşit să se adapteze, să găsească soluţii de supravieţuire şi, mai mult, de bunăstare, valorificând clima mediteraneană şi substratul pietros de lângă mare.

Văzând toate acestea, gândul m-a dus la condiţiile pedoclimatice de excepţie pentru pomicultură pe care le au multe zone din ţara noastră şi la produsele tradiţionale care s-ar putea promova şi dezvolta la nivel local, regional, european şi chiar mai larg.

Din câte cunoaştem pentru ţara noastră, până acum la nivel internaţional este recunoscut şi comercializat doar magiunul de prune din Topoloveni – Argeş, mult prea puţin pentru posibilităţile concrete oferite de condiţiile naturale cu care suntem dăruiţi.

Ce-ar fi ca, pe lângă acest fruct, numit prună, obţinut într-o zonă deosebit de favorabilă, să fie recunoscute şi alte derivate ca gemurile, jeleurile, compotul, fructele uscate şi afumate, ca să nu mai vorbim de produsele alcoolice naturale (ţuică, palincă, horincă etc.) realizate după reţete tradiţionale. La fel, lemnul de prun utilizat după câte cunosc la fabricarea creioanelor, bureţii de sub pruni pentru consum, uleiul din sâmburi la diverse cosmetice şi multe altele legate de acest minunat pom fructifer, iubit de toţi românii.

În mod asemănător se poate promova întreaga gamă de fructe şi lemn ce se pot obţine din cultura nucului, a mărului, cireşului, vişinului şi alţi pomi fructiferi, luând ca model pe cea a lămâiului din mezzogiorno italian.

Teodor MARUŞCA