reclama youtube lumeasatuluitv
update 19 Jul 2019

Săracă ţară bogată!

Nu-mi vine a crede ochilor. Sunt băiat de ţărani.

De oameni pentru care a trăi însemna muncă fără odihnă şi, dincolo de tot şi de toate, o cinste ireproşabilă cu tine şi ai tăi.

Minciuna era o specie morală aproape necunoscută.

Aşijderi hoţia. În fapt, la mine, la Valea Seacă, uşile nu aveau chei. Ori, dacă erau, oricine cunoştea lăcaşul lor de taină.

Când vreun pârlit de coate-goale înşfăca vreo găină era repede găbuit şi purtat prin sat cu o pancartă a ruşinii pe care scria „cine ca mine o face, ca mine s-o păţească“.

Consătenii mei nu erau oameni avuţi din cale-afară. Dar nici săraci nu erau. După cum treceau anotimpurile ori se îndura cu ploaie Bunul Dumnezeu.

Erau iubitori de carte oamenii. La Valea Seacă nu existau analfabeţi.

Însă, dincolo de tot şi de toate, ceea ce mi-a rămas în minte şi inimă despre ai mei a fost cinstea.

Un ban pierdut ori un obiect rătăcit erau aduşi la Crâşma lui Amet.

Şi zăcea acolo până se întâmpla să apară păgubitul.

Ăsta era satul meu, aceştia erau oamenii care mi-au populat copilăria.

Ei bine, cam aşa credeam eu că se va fi rotind lumea şi dincolo de cele patru puncte cardinale. Că, gândeam eu, n-or fi existând altundeva strâmbătăţi de vreme ce în satul meu universul era unul al liniştii şi curăţeniei.

Prima deziluzie avea să vină însă curând. Cineva mi-a spus mai întâi o glumă.

Se zice că un român, după ce a vândut în târg ce avea de negustorit, a alergat degrabă la bancă să asigure banii.

Odată treaba făcută, a urmat, după tradiţie, adălmaşul.

În toiul petrecerii, românului nostru i-a scăpărat o idee. Dar, dacă?... Aşa că fuguţa la bancă. Cere banii, spre uimirea surtucarilor.

Ia monedele, le numără, apoi le înapoiază casierului.

„Pentru ce ai cerut banii, dacă nu-ţi sunt de trebuinţă?“, a întrebat nedumerit omul de la ghişeu.

„Ehei! – a dat a chiot românul nostru. Am vrut să-i număr, să mă asigur că sunt toţi!“ Gluma are temeiul ei de adevăr. Mai cu seamă în zilele noastre. Fiindcă, de la un timp, una dai la bancă şi alta-ţi numără casierul când e să iei din bani.

Mă întorc deci la satul nou şi la lumea nouă în care ne zbatem.

Am dat cu totul cinstea pe ruşine.

Gâfâie puşcăriile de funcţionari importanţi, pentru care sinecura de la stat a însemnat mormane de bănet puse la dospit parcă întru fericirea neamurilor lor viitoare.

Se cară bani cu sacoşa. Cu paporniţa.

Totul e de vânzare, dar mai cu seamă cinstea.

Afişaţi ieri cu portrete ale omeniei şi onoarei, sprijină astăzi pereţii celulelor puşcăriilor.

Guvern, parlament, fel şi fel de organizaţii cară fără astâmpăr avuţia României, încât dacă e să investim în ceva grabnic e în patru puşcării de mare capacitate. Nu-i mai încape celula, nu-i mai încape Cel de Sus.

PIB-ul României este perpetuu devalizat.

Se fură din bancă, se fură pe ascuns, o mână de ticăloşi adjudecându-şi calitatea de oameni politici, adică de hoţi calificaţi.

Ce fac oamenii satului?

Semnul crucii şi speră!

Numai că binele umblă cu capul spart.

Am văzut pensie de un leu şi lovitură mafiotă de zece milioane de euro pe zi.

Nu sunt bani pentru seminţe, n-a venit subvenţia pe motorină nici pe 2014, sănătatea e în colaps, suferă învăţământul.

Înfloreşte însă ticăloşia.

Sute de automobile, mii de oameni scormonesc zilnic după averile dosite.

Săracă ţară bogată!

De unde veniră cohortele de bandiţi?

Piraţii democraţiei au încă de treabă.

E încă de înfulecat.

Ce mă mai ţine?

Nădejdea că la Valea Seacă e tot cum a fost odată ca niciodată.

Gheorghe VERMAN