Măiestria unui meşter olar, recunoscută de UNESCO

Înconjurat de dealuri înalte acoperite cu păduri bătrâne, satul Schitu Stavnic din comuna ieşeană Voineşti era vestit pentru meşterii olari. Ceramica utilitară – ulcelele pentru „chişleag“, oalele pentru sarmale, căniţele pentru băut apă sau vin – erau apreciate şi căutate în toate târgurile şi iarmaroacele din Moldova.

În fiecare gospodărie din sat erau olari şi, povestesc oamenii mai în vârstă, primăvara nu se putea circula pe uliţe din cauza mulţimii de căruţe ale celor veniţi să preia de la meşteri marfa pentru a fi comercializată, se spune, cu bun folos.

Acum, în satul moldav mai vieţuiesc trei-patru meşteri olari. Printre aceştia Dumitru Ifrim (foto), care de mai bine de patruzeci de ani stă aplecat pe roata olarului. „Părinţii mei nu se ocupau de olărit, de aceea eu am «furat» meseria de la meşterii din sat. Îi ajutam la treabă şi, când se odihneau, eu mă foloseam de roată. Şi aşa încet, încet am prins secretele meseriei. Nu pot să uit că la 15 ani am vândut primele oale făcute de mine.“

În gospodăria modestă a meşterului o cameră este atelierul în care se află roata şi rafturile pentru uscat. În curte este cuptorul de ars oalele tip „broască ţestoasă“, mi se explică.

Procesul este destul de complicat. Lutul „cel mai bun“ este adus de la o carieră situată între satele Schitu Stavnic şi Lungani. Adus acasă, lutul în saci este bătut cu un mai de lemn până ajunge ca o plastilină, este apoi frământat cu mâna şi începe lucrul la roată. Oalele uscate sunt arse şapte ore în cuptor. Sunt scoase, glazurate şi puse din nou în cuptor. Tot acest proces, până când oala este gata de vânzare, durează circa o lună.

Totul, ca în vechime

De la adusul lutului până când se scot oalele din cuptor procesul se desfăşoară „aşa cum a învăţat de la meşterii din vechime“, numai cu truda mâinilor. Roata, care la mulţi meşteri este acum acţionată electric, la Dumitru Ifrim este învârtită tot cu piciorul. Glazura, nişte pietre care seamănă cu varul, pe care le combină cu altele de culoare roşiatică, este căutată în pământ şi folosită de meşterul ieşean după o tehnologie numai de el ştiută.

Munca fără preget a meşterului din Schitu Stavnic şi respectul pentru tradiţie au fost răsplătite – o diplomă acordată de UNESCO consemnează: „Se acordă titlul de Tezaur Uman Viu domnului Dumitru Ifrim, olar din satul Schitu Stavnic, comuna Voineşti, judeţul Iaşi.“

Un meşteşug care renaşte

Dumitru Ifrim este optimist: „Tot mai mulţi oameni revin la ceramica utilitară pentru că, trebuie să vă spun, sarmalele fierte în oală de lut în cuptor, sau chişleagul făcut în oală de lut au gustul fără egal.“ Afirmaţia este confirmată şi de succesul pe care Dumitru Ifrim l-a avut la târgurile internaţionale şi naţionale, când oalele au fost vândute direct din maşină şi n-a avut atâtea produse cât i se cereau. La „Cucuteni 5000“, cel mai important târg de ceramică din ţară, a vândut în întregime toată marfa.

Spre deosebire de cei mai mulţi săteni, străvechea meserie a prelucrării lutului continuă în familia Ifrim. Fiul cel mare al meşterului, Dorinel Vasile Ifrim, a învăţat totul de la tatăl său şi deja este recunoscut în branşă. „Am şi un nepot care, dacă dă Cel de Sus, când va creşte mare va urma tradiţia familiei pentru că un meşteşug care durează de mii de ani nu poate să dispară.“

Stelian Ciocoiu