Agricultura - elevul din ultima bancă a economiei naţionale?

De regulă, la început de an, la ceasul aşezat şi lucid al bilanţurilor, indiferent de temele abordate adevăraţii profesionişti privesc cu un ochi spre ce a fost şi cu altul spre ce va să vină. Despre poziţia agriculturii pe ordinea de zi a decidenţilor, despre reducerea TVA, despre cartarea agrochimică a terenurilor şi despre multe altele aflaţi din discuţia cu dl ing. Ion Banu, director editor general al revistei Lumea satului, realizator al emisiunii „Din lumea satului“ (difuzată pe postul AgroTv), totodată analist obiectiv şi fin observator al fenomenului agricol de la noi.

– Suntem la început de an 2015. S-ar cuveni, într-un asemenea moment, să privim o clipă înapoi spre 2014, chiar 2013, să reamintim cum s-au derulat aceşti ani, cum a evoluat satul românesc şi, mai cu seamă, să gândim la ce ne aşteaptă în 2015. Dacă privim spre anul 2014, cum îl apreciaţi? S-a spus că producţia de cereale a depăşit 21 milioane de tone…

– Da, a fost un an bun. Dar îmi permit să am rezerve faţă de producţia totală. Se ştie că atunci când se stabileşte producţia totală de cereale se iau în calcul şi producţiile din gospodăriile oamenilor şi niciodată nu se ştie exact cât se află acolo.

Sigur, a fost un an agricol bun raportat la nivelul de producţie, dar a fost mai cu seamă un an al porumbului. Avem vârfuri de producţie, unităţi şi ferme care realizează niveluri de producţie de excepţie, dar, din păcate, ca producţie medie la nivel de ţară, încă ne situăm la nivelul anilor ’70-’80 ai secolului trecut. Aş fi dorit ca media pe ţară să crească cel puţin cu o tonă, o tonă şi jumătate pe hectar, ca să nu mai vorbesc de o medie la porumb şi la grâu de 7-8 t/ha aşa cum se realizează în unele ţări din vestul Europei. Dar cred că putem atinge acest prag numai în măsura în care agricultura se va organiza în forme asociative, astfel încât să se poată exploata întregul potenţial al pământurilor de care dispune România. Pe de altă parte, de mulţi ani n-am făcut altceva decât să exportăm materie primă, ceea ce nu aduce plusvaloare. Ar trebui ca, în sfârşit, să ne preocupe mai mult activitatea de procesare a produselor. O altă problemă de luat în seamă şi de analizat ar fi regăsirea pieţelor terţe pe care România le-a pierdut după anul 1990. Piaţa Uniunii Europene o ştim. În afara faptului că există o concurenţă acerbă şi de multe ori neloială este suprasaturată de produse agricole din toate categoriile, or asta este cu atât mai grav pentru noi cu cât am pierdut pieţele terţe. 

– Totuşi, mi-e teamă că şi solurile cu care ne mândrim nu mai sunt cele pe care le ştim, pentru că, iată, cu fiecare recoltă anuală de cereale pe care o exportăm, de fapt exportăm şi humusul din sol, cu atât mai mult cu cât România nu practică o agricultură industrială, adică nu foloseşte îngrăşăminte chimice la nivelul la care îl practică alte ţări.

– La noi, cei mai mulţi fertilizează încă după ureche. Am învăţat că trebuie să fertilizăm, punem azot, dar niciodată nu ştim cât trebuie pus. Credem că ar trebui cam 150-200 kg de substanţă activă, fără să ne gândim că riscăm să intoxicăm solul şi pe deasupra să fie ineficientă acţiunea în sine. Am spus şi altădată şi nu renunţ în a repeta: cel puţin o dată la 3-4 ani trebuie să se realizeze cartarea agrochimică; este deosebit de importantă şi eficientă pentru toţi cei care utilizează terenul agricol.

Sunt foarte multe lucruri de făcut şi ar fi bine ca politicul să se implice cu adevărat. Mă uitam în ultimele zile ale lui 2014, când se aproba bugetul. Toate ministerele erau luate la rând, agricultura era întotdeauna pomenită la urmă.

– Aveţi dreptate, agricultura este privită ca elevul din ultima bancă!

– Şi nu-i corect, fiindcă de douăzeci şi ceva de ani încoace este prima la aportul pe care-l aduce la bugetul naţional. Anul trecut s-a încercat o reducere a TVA la 9% la unele produse de bază din industria alimentară (producătorii au cerut chiar o reducere de 5% la carne). Cred că reducerea TVA ar fi un lucru extraordinar şi sub aspectul evaziunii fiscale. Vorbim de mulţi ani de evaziune de peste 60%. Este enorm, iar autorităţile n-au reuşit să rezolve această problemă. Imaginaţi-vă ce-ar însemna ca măcar jumătate din ceea ce este în zona neagră a economiei să fie scoasă la lumină. N-ar mai fi nevoie nici măcar de 1% TVA la produsele agroali­mentare. Am rezolva marile probleme economice ale României şi poate s-ar merge până acolo încât să nu mai fie nevoie să se recurgă la împrumuturi la instituţiile financiare.

Revenind la evaziunea fiscală, nu numai TVA-ul ar trebui să se reducă, ci să se meargă şi pe o relaxare fiscală, pentru că reducerea fiscalităţii n-ar face decât să relanseze şi producţia. Tentaţia de a încerca să evazionezi ar fi mai mică şi atunci, automat, jumătate din procentul de 60% evaziune fiscală ar trece la bugetul de stat.

Aşadar, găsirea soluţiilor de extindere a pieţelor de desfacere inclusiv în ţări terţe, găsirea soluţiilor pentru combaterea evaziunii fiscale şi găsirea soluţiilor pentru procesare şi creşterea valorii adăugate ar trebui să fie temele la care guvernanţii să mediteze în cursul acestui an.

– Iată, FMI ne spune că, dacă va continua încălzirea planetei, sărăcia mondială va ajunge într-un punct critic. Din nefericire, România se situează în centrul acestor atenţionări, pentru că la noi deşertificarea este deja un fenomen care s-a ivit.

– Nu realizăm încă suficient în ce pericol ne aflăm. Dacă s-ar fi luat la timp măsuri agrotehnice, investiţionale, pe zona de câmpie unde am avut sisteme de irigaţii, canale magistrale şi secundare de apă am fi avut numai de câştigat. Pe de o parte am fi obţinut o creştere semnificativă a nivelurilor de producţie, iar pe de altă parte am fi asigurat un mediu mult mai bun pentru viaţă, în general. Dumnezeu ne-a hărăzit cu bazine hidrografice destul de multe, cu resurse de apă care ar putea fi folosite eficient, dacă s-ar face investiţii în zona de regularizare a principalelor râuri din ţară. Am vorbit cu specialişti bine ancoraţi în economia naţională care mi-au spus că România este asediată din punct de vedere economic. Şi au dreptate! Nu producem mai nimic în ţară. Am terminat cu industria grea, cu industria uşoară, cu industria prelucrătoare, importăm aproape tot, nu mai avem cercetare şi şcoli profesionale.

Apropo de învăţământul profesional! Am fost în Germania la câteva firme şi-mi aduc aminte ce am văzut la firma Class. Am găsit acolo, într-un atelier copii care erau, după vârstă, în clasa a VI-a, a VII-a de la noi. Ce era cu ei? Aveau ore de practică, urmând ca cei mai buni, care se evidenţiau ca buni meseriaşi, să fie susţinuţi de Class şi-n următorii ani şcolari în domenii care să le permită apoi angajarea în firmă. Asta ar trebui să se întâmple şi în şcolile agricole de la noi pentru că, fără agricultură, orice am zice, n-am putea exista.

Gheorghe VERMAN