reclama youtube lumeasatuluitv
update 14 Jan 2022

Polina Manoilă, record de melodii în arhiva radio

La 55 de ani de cântec şi 70 de viaţă, Polina Manoilă (n.-4 noiembrie 1945) face parte din ceea ce specialiştii numesc mari voci ale muzicii populare româneşti. Remarcabilul său repertoriu, în cea mai mare parte construit pe motivul hăulitelor din Gorj, stilul pur de interpretare, prezenţa în melodii şi texte a unui întreg univers rural apus în fapt, dar nemuritor în cântec, a făcut ca radioul public să vrea să reţină în arhivele sale 250 de piese imprimate de-a lungul timpului de cunoscuta solistă venită de pe plaiurile Tismanei, zonă care o dăduse deja folclorului pe nepieritoarea Maria Lătăreţu. De altfel, Polina Manoilă este prima interpretă, după Maria Lătăreţu, care se impune cu inconfundabilul cântec gorjean.

– Să ne întoarcem, dna Polina Manoilă, în urmă cu foarte mulţi ani, în satul copilăriei dvs., Vâlcele-Tismana. De-acolo aţi pornit în lume, acolo aţi primit emoţia pe care mai apoi aţi transferat-o în cântec. Vorbiţi-ne despre familia dvs., despre locurile natale.

– Amintirea proeminentă şi nefastă a copilăriei se leagă de moartea tatălui meu care şi-a găsit sfârşitul sub trunchiul unui nuc. N-am înţeles niciodată cum s-au petrecut lucrurile. Mama l-a văzut de pe dealul celălalt când tăia copacul, iar când a ajuns la el, era sub tulpină, cu securea în mână, căciula în cap, câteva crengi lângă, fără suflare, parcă ar fi fost aşezat în acea poziţie. Nenorocirea s-a întâmplat în timpul cooperativizării. Eu aveam 13 ani pe atunci. Mama, noi două mai rămăsesem acasă, fiindcă surorile şi fraţii plecaseră la rostul lor, a decis că trebuie să-mi ofere altă viaţă decât traiul dur de la ţară. M-a trimis la „Arta casnică“, de la Tismana, iar acolo am învăţat meşteşugul ţesutului covoarelor la şcoala unuia dintre cei mai mari meşteri populari ai Olteniei, Traian Burtea. În acelaşi timp însă activam în formaţia artistică a unităţii, alături de renumitul lăutar Cătăroiu, cu care susţineam spectacole zonale ori regionale. Aşa am ajuns, în 1960, la Craiova, unde am câştigat un dublu premiu, la dans şi voce. Acasă, la Tismana, se auzise despre succesul meu şi am intrat imediat în atenţia publicului.

– Dar aţi mai cântat până a ajunge la „Arta casnică”. În casa dvs. muzica populară era foarte iubită.

– Mama avea o voce formidabilă, o soră de-a mea cânta grozav, dar ea n-a avut şansa care mi s-a arătat mie. Fireşte că mereu cântam. Mai ales când mergeam cu vitele la păscut, o îndeletnicire care nu mi-a plăcut, şi murmuram melodii fiindcă mi-era urât, singură, pe dealuri. Am cântat la şcoală, la şezători, la munca din grădină, cu sapa. Era un fel al omului de la ţară de a trece mai uşor peste greutatea traiului zilnic. Dar, în amintire, clipele acelea mi-au rămas şi cu frumuseţea lor oarecum magică, şi cu asprimea lucrului în gospodărie. Pregnante sunt primele aduceri aminte.

– Premiul de la Craiova v-a dat aripi, nu?

– Da. Dar spun că, dacă n-ar fi fost fratele meu Constantin, nu ştiu care ar fi fost destinul meu. El fusese ofiţer, însă conjunctura a făcut ca mai apoi, după absolvirea facultăţii, să lucreze ca operator la TVR. Când a venit acasă, m-am agăţat de gâtul lui şi îi spuneam necontenit că vreau să cânt ca Maria Lătăreţu. El se uita distrat şi neîncrezător la mine, dar la insistenţele mamei a cedat şi m-a luat la Bucureşti. Noaptea dinaintea plecării, ţin minte ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, am dormit ghemuită la pieptul mamei, îndurerată că plec de-acasă, dar şi cu fiorul a ceea ce avea să fie. Fratele m-a înscris la gimnaziu, la Şcoala Populară de Artă, la clasa faimoasei profesoare Mia Barbu, în paralel cântam cu Orchestra Casei de Cultură „Nicolae Bălcescu“, condusă de Radu Voinescu, şi la Ansamblul Tineretului şi Studenţilor, unde era dirijor Ionel Budişteanu. Atunci am făcut şi primele imprimări la radio şi am apărut la TVR. În 1964, am dat examen la Ansamblul „Doina“ al Armatei, erau peste 200 de concurenţi şi, după două zile de examinare, am fost angajată cu dispensă specială, fiindcă nu împlinisem 18 ani, la insistenţele maestrului Dinu Stelian, general de armată, compozitor şi dirijor, căruia i-a plăcut foarte mult vocea mea.

– Dacă n-ar fi fost fratele?

– Nu ştiu, pesemne că m-aş fi măritat şi aş fi devenit o gospodină ca oricare alta. Este şi motivul pentru care niciodată nu uit să spun că le datorez aproape totul fratelui meu şi profesoarei Mia Barbu, cea care m-a învăţat tehnica de interpretare de la care nu am abdicat niciodată. Apropo de Maria Lătăreţu, ne-am întâlnit prima dată de holurile Radiodifuziunii, eu eram cu fratele meu, şi l-a întrebat cine sunt. El i-a zis aproape glumind: „e soră-mea şi vrea să cânte ca dvs.“ Maria Lătăreţu m-a pus să interpretez ceva, m-a mângâiat pe cap şi i-a spus fratelui să mă ajute, că voi ajunge mare. Tot atunci mi-a permis să cânt ce doresc din repertoriul dânsei. Peste un timp, am concertat împreună cu Maria Lătăreţu şi Ion Luican. Eram în culmea fericirii că pot sta, pe scenă, alături de idolul copilăriei mele.

– La „Doina“ aţi activat până în 1996, adică vreme de 32 de ani. Cum a fost?

– Fiind un ansamblu al armatei, spectacolele aveau un regim aparte. Am fost peste tot în România, iar în străinătate am concertat în 35 de ţări, în unele şi de câte cinci ori, din Europa, Asia, Africa şi America. Am cântat la recepţiile oferite de Gheorghiu Dej şi Ceuşescu ori liderii politici de după 1990 şefilor de stat care veneau în România ori unde conducerea ţării efectua vizite oficiale: Nixon, Tito, Brejnev, Mohamed Reza Pahlavi, De Gaulle, Gorbaciov, Indira Gandi, Mao Tze Dung, Arafat, Lech Walęsa etc. A fost o perioadă pe cât de dificilă, pe atât de frumoasă. Dar exigenţa de la ansamblu m-a făcut şi pe mine disciplinată, riguroasă, foarte serioasă în ceea ce făceam, atentă cu repertoriul, cu ţinuta, chestiuni care mi-au conferit prestigiu în plus. Apropo de portul popular, am o maramă şi un costum cu o vechime de peste 200 de ani!

– Vorbind despre repertoriu, aveţi 16 materiale discografice şi 250 de melodii înregistrate. Vă întreb frontal, aveţi şi piese care vorbesc despre viaţa dvs.?

– Sub nicio formă! Deşi poate am pierdut refuzând latura comercială a muzicii, nu am absolut nicio melodie care să vorbească despre mine, soţul meu ori fiica mea. Nici prin minte nu mi-a trecut să-mi transpun în cântec viaţa. Cânt satul, anotimpurile, natura, munca, ruralul. N-o să mă vedeţi vreodată interpretând primăvara melodii care vorbesc despre toamnă sau iarnă! Am piese preluate de la Maria Lătăreţu, altele de la mama mea, unele sunt culese din Tismana, iar zona este inepuizabilă în resurse folclorice, din culegeri ale maestrului Brăiloiu, dar cele mai multe sunt prelucrate de mine şi respectă specificul Gorjului. Poate şi de aceea toate cele 250 de piese ale mele sunt imprimate la radio, multe sunt în Fonoteca de Aur, ceea ce nu-i la îndemâna oricui.

– Aţi lucrat cu mari dirijori, realizatori de emisiuni şi aţi avut colegi iluştri la ansamblu.

– Am avut într-adevăr privilegiul să lucrez cu marii dirijori ai vremii - Budişteanu, Voinescu, fraţii Nicuşor şi Victor Predescu, Ionel Pană, Marin Ghiocel, Marius Olmazu şi am fost colegă, printre alţii, cu Ion Bogza, noi doi eram în special chemaţi la recepţiile oficiale, cu Ludovic Spiess, Pompei Hărăşteanu, Corneliu Fânăţeanu etc. În radio şi televiziune, am lucrat cu redactori redutabili, precum Teodora Popescu, Maria Banu, Victoria Turcitu, Eugen Gall, Boris Marcu, Mărioara Murărescu, Elise Stan etc.

– Despre distincţii e şi inutil să vorbesc, după recunoaşterea consfinţită prin existenţa pieselor document în radio. Dar văd un Merit Cultural Clasa I, obţinut în 1975.

– Am o mulţime de diplome, este adevărat. Primul mare premiu este cel obţinut la Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor de la Sofia, din 1968 parcă, unde am luat locul întâi împreună cu Angela Buciu, Maria Pietraru şi Mihai Oprea. Pe urmă a venit acel Merit Cultural, în urmă cu doi ani am primit medalia „Onoare Armatei“ şi, de asemenea, sunt cetăţean de onoare al oraşului Tismana.

– După ce v-aţi pensionat, aţi devenit un fel de artist liber-profesionist?

– Da, şi mi-a mers bine, în sensul că am cântat unde am vrut, cu cine am vrut, când am vrut, am selectat realmente invitaţiile. Avantajul meu a fost că n-am vrut cu orice preţ să adun avere şi astfel am putut rămâne şi mai departe la fel de exigentă în tot ceea ce fac. Exigenţă care, cred eu, a servit şi serveşte autenticităţii cântecului meu.

Maria Bogdan