Bogat bilanţ pentru 2014! Acum, la vremea zăpezilor, când anii îşi transmit ştafeta, numărăm împlinirile şi amânăm ca pe dureroase datorii tot ceea ce n-a fost să fie. E mulţumitor? S-ar fi putut şi mai bine? Firesc! Esenţial mi se pare că într-un anume fel a înflorit speranţa! Pentru că, spusa poetului: „Nu câte-au fost îmi vin în minte/ Ci câte-ar fi putut să fie!“

Avem Preşedinte nou! De două ori încurajator!

Se schimbă jilţurile la Cotroceni, iar viitorul e transferat unui vlădică neamţ! O naţie ambiţioasă şi dedicată trup şi suflet lucrului bine făcut. Mi-a plăcut să iau seama că, deşi novice într-ale politicii ţării, ştie totuşi exact care este calea de urmat. Întâi de toate să eliminăm dihoniile. Într-un deceniu adumbrit de gâlceavă, de ipocrizie şi ruşine am înghiţit prea multe pentru a îndemna prin orbecăiala întunericului.

„Punct şi de la capăt!“ „E vremea să trecem la treabă!“ Îndemnuri care nu au nimic de-a face cu „o să trăiţi bine!“

Ţara ne-a cam fost furată de samsarii politicii de pripas. Puşcăriile au devenit neîncăpătoare pentru dregătorii de odinioară.

Imaginea Sărbătorilor de iarnă este maculată de neputinţa celor mulţi şi obidiţi de a construi un trai decent.

Vedeam, recent, la Iaşi un fel de „spectacol“ al ruşinii. Sute de bătrâni se înghesuiau până la neputinţă pentru a primi câte un pacheţel cu de-ale gurii de la Uniunea Europeană.

În aceeaşi zi, tot la Iaşi, procurorii arestau hoţi de carne ce „uşurează“ visteria UE de peste 30 milioane de euro.

La Bucureşti oameni gârboviţi de povara anilor răbdau frigul, dar, mai cu seamă, umilinţa unor împrumuturi de 200-300 de lei. „Pentru câte ceva de Sărbători!“, se scuzau jenaţi de neajunsurile care le încununează viaţa.

Şi tot la Bucureşti aflam că „şpaga“, cuvânt la modă acum în România, aşadar că „micile atenţii“ pentru furturi ca în codru numărau cam 9-10 milioane de euro pe zi!

Cui să-i strigi nedreptatea? Şi asta la un sfert de veac de la însângeratul decembrie 89!

De ce? Te întrebi şi întrebi. De ce totul pare a fi fost „degeaba?“.

Vorbeam despre speranţă. Totuşi!

Aşadar, odată cu noul Preşedinte, s-a primenit şi guvernul. Pe ici, pe colo! Ambiţii, promisiuni deopotrivă.

Sunt însă, lesne de băgat de seamă, prea multe nevoile. Fiindcă iată, noul Preşedinte observa, şi cu dreptate, că învăţământul românesc nu e pe calea cea bună. Modelul german se dovedeşte de folos. Un sistem dual de şcoli în care meseriile să primeze. Învăţământul superior trebuie regândit.

Cum reproiectat trebuie sistemul sanitar.

Nucleul noii construcţii trebuie să fie omul.

Pacientul, adică!

Ce s-a întâmplat, ce se petrece o ştim.

Şcoala a intrat în colaps. 2014 este primul an în care cei din primele clase nu au primit manuale. A lipsit până şi – ori, mai ales – tradiţionalul Abecedar.

Manualele alternative, o gogoriţă negustorească, au încurcat până la paroxism lucrurile.

25% dintre şcoli nu au nici acum autorizaţii sanitare de funcţionare. 20% dintre dascăli sunt suplinitori fără calificare.

Abandonul şcolar e în România o realitate.

Suntem, iarăşi, ţara cu cei mai numeroşi analfabeţi. Poate tocmai pentru aceasta se poate pătrunde în învăţământul superior fără examenul de bacalaureat.

Dacă e să privim către sat, şansele lui la cultură rămân mai mult decât modeste.

Abia 2% dintre studenţi provin din rural.

Intelectualii satelor au rămas preoţii, acolo unde, firesc, nu lipsesc nici aceştia.

În rest, anul şi... ministrul!

Acum, la butoanele ministerului de resort se află un universitar agronom. O fi de bine? Sper! Cum am încredere că satul odată cu ţara va păşi pe coordonate noi. Cele 21,5 milioane tone de cereale culese în 2014 sunt de bun augur.

Numai că, vorba cuiva, prea suntem la mâna întâmplării!

Cât despre atmosfera Sărbătorilor, spun şi eu, aşezat la gura sobei: „A fost odată ca niciodată...!

Îmi vreau România înapoi!

Gheorghe VERMAN