reclama youtube lumeasatuluitv
update 11 Nov 2019

Mărturii târzii ale satelor din inima Bărăganului

La sfârşit de lună noiembrie, comuna Drajna – Prahova a oferit un moment rupt total de ocupaţia cotidiană, de unde şi insolitul acelei zile de neuitat, o aducere în timpul de azi ori o întoarcere în vremuri apuse a unor generaţii care au făcut, fără voia lor şi absolut discret, clipe de istorie restrânsă. Trei localnici – Dumitru Popa, Alexandru Pătrulescu şi Marian Văcărelu –, ajutaţi în munca de culegere a datelor de Victor Constantin, Cristina Colţea şi Toma Buzea, au lansat o carte-document, mărturie peste timp a oboselii facerii satelor din inima Bărăganului.

Volumul evocă anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, când ostaşii întorşi de pe front sau urmaşii eroilor căzuţi la datorie, din Drajna-Prahova, au fost împroprietăriţi cu pământ la peste 200 km depărtare, în Călăraşi, în comuna Dragalina de azi, aceşti exilaţi în bine punând temelie satului Drajna Nouă, o aşezare soră a celei de munte, numită la fel pentru a potoli, cum spunea chiar cosemnatarul lucrării, Miti Popa, el însuşi pelerin de nevoie prin ciulinii Bărăganului, dorul de iarba verde de acasă.  Dacă lansarea volumului ar fi avut loc în oricare loc din Prahova, evenimentul s-ar fi pierdut în mulţimea festivismelor şi scriiturilor de tot felul, ar fi fost anodin pesemne şi precis neobservat. Dar faptul că drăjnenii de la munte s-au dus la fraţii lor de la câmpie, că acolo toată suflarea satului s-a adunat întru-revedere, că în sala pusă la dispoziţie de şcoală s-au aflat ultimii supravieţuitori ai reformei agrare din 1945, că la această chemare a sângelui au venit pilonii spiritualităţii locale, dascălii de şcoală şi preoţii din ambele Drajne, că primăriile au asigurat tot suportul acestei reîntâlniri târzii, toate la un loc au creat o atmosferă atât de sinceră încât evenimentul poate fi socotit unul special. Nu la scară mare, dar cu suficient simbolism încât să fie trecut în paginile de documentaristică a celor două judeţe măcar.

Marea strămutare funciară a Drajnei de munte în Drajna Nouă de câmpie

Cum spuneam, cartea, prefaţată de Dragoş Grigorescu, directorul Centrului Judeţean de Cultură Prahova, instituţie care a avut o contribuţie însemnată la tipărirea şi apariţia volumului, tratează ceea ce autorii numesc exodul drăjnenilor la câmpie, oameni mânaţi poate fie de sărăcie, fie de inexorabilul destin al românilor, subordonat nevoii din fibra şi firea neamului, „noi vrem pământ!“.

O parte a acestui deziderat fusese împlinit după prima conflagraţie mondială, când combatanţii din război sau urmaşii lor s-au strămutat de bună voie la câmpie, fiind împroprietăriţi cu terenul de care tocmai fuseseră deposedaţi moşierii (reforma agrară din 1921). Înainte de intrarea României în al Doilea Război Mondial pentru eliberarea şi reîntregirea ţării, spre est şi mai apoi spre vest, soldaţii au avut promisiunea primirii unor suprafeţe de pământ. Din satele Drajnei au plecat la oaste peste 550 de militari. 142 au căzut pe câmpul de luptă, 21 au pierit în lagărele ruseşti, iar 14 au căpătat răni nevindecabile. Văduvele şi orfanii de război, dar şi soldaţii întorşi de pe front, ale căror familii deţineau mai puţin de 0,50 ha de teren, au primit terenul mult aşteptat, dar parcă prea departe de rosturile şi vatra aşezării în care s-au născut. Nimic însă nu le-a stat în cale. Reforma agrară din 1945 era de neratat întru-împlinirea visului dintotdeauna al ţăranului, de a avea şi lucra pământul său. Iar dacă vreun gospodar ar fi dat înapoi de la marea dislocare funciară, foametea din anii 1946-1947 a fost mai mult decât convingătoare pentru asigurarea unui minim necesar de existenţă. 182 de familii din Drajna, dintr-un total de 202 de munteni, au luat, începând cu anul 1946, drumul Bărăganului. În inima câmpiei încă neîmblânzite, drăjnenii s-au trezit între Cer şi Pământ, între Ialomiţa şi Dunăre, dar curajul, determinarea, dorinţa de supra­vieţuire şi credinţa au fost mai puternice decât orice vitregie. Cum au petrecut ei anii de început pe pământul făgăduinţei am avut privilegiul de a afla povestea din gura celor care au trăit pe viu vremurile de acum 60-70 de ani: Silvia Ţaporea, Iuliana Iordache, fostă Dumitru, Aurelia Şerban, fostă Dudu, Gheorghe Simion, Toma Buzea, Ilie Bădic şi Gheorghe Burduşel, veteran de război. Aşadar, era primăvară şi câmp cât vezi cu ochii, nici măcar un singur adăpost de vreme rea. Lotul drăjnenilor era aproape de cel al satului Dropia, plin de deportaţii politici din Banat, oameni care au suportat privaţiuni imposibil de imaginat astăzi. Poate şi de aceea, când regimul comunist de la Bucureşti a permis, toţi s-au întors în satele de baştină, iar prin anii ’70 aşezarea a fost rasă de pe faţa pământului. Primele locuinţe au fost bordeiele: gropi de trei metri săpate în cernoziom, cu acces în trepte, lipite, văruite, cu două paturi şi o sobă de încălzit, acoperiş gros din paie, puţin săltat de la nivelul solului. Cum o fi arătat strania aşezare pe timp de iarnă, cu fumuri fantomatice, ieşite direct din pământ...? Patru sau cinci ani a durat traiul sub brazdă. Pe urmă, uşor-uşor, muntenii şi-au construit case, la început cinci, apoi un pâlc, o uliţă, un cătun... Aşa s-a născut Drajna Nouă, singurul sat din România integral construit şi locuit de ţăranii împroprietăriţi după al Doilea Război Mondial, strămutaţi din aceeaşi localitate de munte. Atât de puternică a fost legătura cu pământul naşterii, Drajna de Prahova, încât oamenii şi-au făcut propria lor Drajnă în Bărăgan.

A doua prigoană

Bucuria ţăranilor de a avea pământ n-a durat însă foarte mult. A fost spulberată de cel mai sinistru dintre viscolele dinspre est, colhozul sovietic: a venit şi peste drăjnenii de câmpie colectivizarea, a doua mare prigoană, poate mai rea decât dislocarea de dinainte. Cei mai intoleranţi dintre ei au predat pământul statului şi s-au întors în Drajna de la munte ori s-au risipit în lumea largă, dar grosul a rămas pe loc. Ţăranii liberi de altădată  au muncit la colectiv, apoi la IAS, Dragalina fiind un nume de referinţă în agricultura de tip socialist, iar astăzi au făcut din Drajna Nouă o aşezare cu 1.170 de locuitori, cu case mândre şi grădini pe măsură. Dorul unei vieţi  împărţite între satul natal şi cel de adopţie a rămas însă neîmpăcat. Vorba bunicii Silvia Ţaporea: „Inima îmi tresare şi acum când văd o maşină cu număr de Prahova.“ Da, oamenii se consideră prahoveni şi de aceea şi-au creat o mică Prahovă  a lor în Călăraşi. Cele două Drajne se revăd când şi când, ca fraţii şi surorile, dar acolo, în adâncul inimii, ceva freamătă, un ceva care nu va dispărea atâta vreme cât va exista memorie. Şi e bine că există, iar ea este, iată, încrustată de-acum într-o carte document!

Maria Bogdan