Logo
Imprimă această pagină

Meşteşugul lemnului, o întoarcere identitară

Undeva în România, la Băbenii Vâlcei, declarat în 2002 oraş, cel mai mare din judeţ după Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani, neamul albierilor sau rudarilor, consfinţit de istorie ca făcând parte dintre cele „trei naţii“ care au stat la baza formării aşezării, îşi caută şi azi calea cea mai bună pentru a rezista economic. Încercările ar putea rezolva şi problema recăpătării identităţii culturale, pierdută după mai multe decenii de dezrădăcinare nu ca spaţiu, neapărat, ci mai degrabă social. Aceasta nu este doar povestea lor, ci şi a celorlalte populaţii străvechi din zonă, a ciobanilor coborâţi din Jina, în vremea împărătesei Maria Tereza, care-i împovărase cu biruri, şi a băştinaşilor, agricultori de când se ştiu.

Deunăzi vreme, locuitorii din Băbeni cu asta se ocupau, cu oieritul, cu meşteşugul în lemn şi cu agricultura. Pe rudari, comunismul i-a luat din atelierele lor şi i-a dus în uzine; pe unii i-a recalificat în strungari, matriţeri, sudori, iar cei mai norocoşi au ajuns în fabrici de mobilă. Păşunile oierilor au fost transformate, după descoperirea rezervelor importante de ţiţei, în câmpuri petrolifere, iar agricultorii s-au angajat în industrie. După 1990, toate fabricile s-au închis. Oamenii s-au trezit dintr-o dată fără nimic, nemaiavând foloase nici din meseriile învăţate, dar nici acasă ateliere, stâne de oi sau loc pe luncile Oltului, pentru legumicultură. Se crease o ruptură de generaţie, cei tineri neavând habar de vechile îndeletniciri, cei în vârstă epuizându-şi timpul pe acest pământ. A durat multă vreme până când lucrurile s-au legat. Rudarii, pentru că despre ei vom vorbi astăzi, s-au întors la casele lor din Valea Mare şi la meşteşugul devenit aproape genetic, scobitul în lemn.

Radiografia unei generaţii printr-un om

Rudarii nu se recunosc ca neam de rromi. Ei se revendică dintr-o entitate culturală rară, întinsă pe sub poalele Carpaţilor, de la Argeş la Vâlcea. Pentru a descoperi identitatea „celor mai vechi meşteşugari ai neamului românesc“ trecea şi regina Maria a României Oltul! Iar sculptorul Dan Gherasimescu a învăţat tainele cioplitului de la, cum îi numea el, aceşti „vrăjitori ai lemnului“. Un astfel de „vrăjitor“ am cunoscut şi noi. De fapt, nu; veţi vedea că povestea lui e oglinda gene­raţiei sale de meşteri, trecută prin toate provocările despre care tocmai vorbeam. Gheorghe Cimpoieru are 52 de ani. A „furat“ arta cioplitului de la tatăl său, pe care-l ajuta la muncă în copilărie, dar părinţii s-au adaptat perfect cerinţelor vremurilor de acum 40 de ani şi i-a trimis pe toţi cei cinci băieţi la şcoală, să înveţe câte o meserie. Gheorghe Cimpoieru a fost sculer-matriţer la Electroputere Craiova. După ce unitatea s-a restructurat şi privatizat, cu tot ceea ce înseamnă aceşti termeni în realitatea românească, s-a întors la Băbeni, apoi şi-a căutat rostul timp de 13 ani prin Grecia, unde a lucrat la munca de jos, în agricultură, iar 10 ani în construcţii, la demolări. Cu banii câştigaţi şi-a trimis copiii la şcoală: fiica a terminat ingineria mediului, un băiat este electrician la Oltchim, iar un altul – tehnician în protecţia mediului. Însă, la revenirea acasă, s-a văzut în situaţia de a nu şti ce va face, mai ales că este tipul de om veşnic fără astâmpăr. Şi-atunci şi-a adus aminte că, la origine, dincolo de meseriile moderne învăţate, este meşter popular.

Revenire la vechiul meşteşug

În vechiul atelier din gospodăria sa frumoasă, cum o descrie, a găsit securea, barda, tesla, scoaba şi cuţitul. Meşteşugul îl avea înlăuntru. A fost mult până s-a văzut în faţa bucăţii de lemn, că mâna a ştiut exact unde să plece. Lucrează totul manual şi se laudă că piese ca ale sale se găsesc doar la „artiştii“ din Băbeni. Nimeni din ţară nu mai confecţionează în felul acesta albii sau linguri. El face parte din categoria albierilor care lucrează în esenţă moale, salcie, plop şi tei, salcia de Dobrogea, cu lemn alb, fiind considerată copac nobil, „în care chiar Dumnezeu şi-a pus binecuvântarea“. Alţii sunt specializaţi în fag, cireş şi frasin. „Tata – povesteşte Gheorghe Cimpoieru – cioplea doar linguri şi albii. Eu, pentru că aproape toţi meşterii de la mine fac asta, m-am specializat în platouri din care se serveşte mâncarea în restaurantele vânătoreşti sau rustice. Realizez aşadar platouri, tăvi în formă clasică ori sub formă de frunză, farfurioare pentru mămăliguţă, găvane, copăi pentru frământat coca, scaune, mese etc.“ Lemnul se lucrează în verde. Finisarea este o operaţiune care se execută în uscat, pentru a obţine albul natural al materialului. Nu orice esenţă de salcie este bună. Cumpără lemnul, cu cheltuială mare, din Dobrogea. Pentru obiectele de bucătărie, în afară de salcie, mai foloseşte plopul şi teiul. Bradul este exclus din start ca variantă de lucru, pentru că împrumută mirosul de răşină bucatelor. Cum spuneam, totul este sută la sută manual. Adânciturile în lemn le realizează cu scoaba. Pentru cel care asistă, lucrul ar părea greu. Meşterii ştiu însă că unealta este condusă de fibra copacului. Toate obiectele sunt cioplite dintr-o singură bucată de lemn. Trunchiul copacului este porţionat astfel încât să nu se irosească niciun centimetru.

Meşteşug căutat în Ardeal

Vă întrebaţi dacă acest meşteşug asigură traiul unui meşter? Nu. Sau da, dacă se mulţumeşte cu foarte puţin: „Obiectele se vând mai bine în Ardeal. Dacă se iveşte vreo comandă mai mare, este perfect. Eu am avut norocul să primesc solicitări de la câteva restaurante, câte 20 de platouri, ceea ce a fost foarte bine. Dar nu neapărat pentru bani fac asta, în fine, să nu exagerez, orice sumă pică bine în casă, dar sunt o persoană care nu poate sta fără să facă nimic. Plus că a început să-mi placă mult să mânuiesc lemnul cum vreau eu.“ Rapidă mânuială, am spune! Cât am stat de vorbă, preţ de câteva zeci de minute, din mâna meşterului a şi ieşit un platou din acela cu mai multe alveole. Gheorghe Cimpoieru a prins şi gustul de a pleca prin ţară cu arta sa, la târguri sau festivaluri. A bătut toată Transilvania, Oltenia, dar în Muntenia n-a trecut dincolo de Valea Doftanei. Cel mai mult îi place însă în Ardeal. Oare pentru faptul c-o avea în sânge picura de băieş? Există câteva documentări care fixează originea rudarilor undeva în Apuseni, ei fiind întâia dată băieşi în minele de aur şi-apoi s-ar fi retras spre sud.

Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului