reclama youtube lumeasatuluitv

Statul e „prinţ“ doar în poveşti. Cercetarea, „Cenuşăreasa“ agriculturii româneşti

Toată lumea vorbeşte, mai ales în ultimii ani, de iminenţa unei crize alimentare la nivel mondial. Şi tocmai pentru a contracara efectele unei asemenea crize, în bugetul pe 2015 Uniunea Europeană alocă în premieră mai multe miliarde de euro cercetării în domeniul agricol. Despre cercetarea românească ne vorbeşte în continuare profesorul Gheorghe Sin, preşedintele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.

– Domnule profesor, dacă ar fi să comparaţi starea cercetării ştiinţifice din agricultura românească din anul 2014 cu situaţia de acum 25 de ani, la ce concluzie aţi ajunge?

– Ce pot să spun este că, din 1989 până acum, potenţialul de cercetare a scăzut. S-a redus numărul de cercetători, s-a redus numărul de unităţi de cercetare... De exemplu, în 1989 aveam aproape 3.000 de cercetători care deserveau 120 de unităţi, iar acum avem 460 de cercetători angajaţi în 60 de centre de cercetare în agricultură. Iar dacă în 1989 unităţile de cercetare îşi desfăşurau activitatea având la dispoziţie 160.000 ha de teren, acum au rămas cu sub 30.000 ha. Deci se observă o scădere substanţială, iar aceasta spune foarte mult referitor la potenţialul de cercetare. Sigur, trebuie să fim totuşi realişti. Nici nu ştiu dacă ar fi fost bine să menţinem numărul de cercetători şi de unităţi de acum 25 de ani... Oricum, de atunci şi până acum unele unităţi de cercetare s-au transformat în societăţi comerciale pierzându-şi în acest proces profilul de cercetare şi respectiv domeniul de activitate. Alte unităţi s-au desfiinţat din cauza faptului că obiectul de lucru pe care se efectuau cercetările, respectiv terenurile agricole, au fost retrocedate în virtutea legii care reconstituia dreptul de proprietate. Dar ce cred că este important în acest moment este nu atât numărul unităţilor de cercetare cât faptul că pe noi ne interesează acum ca aceste unităţi pe care le avem să aibă potenţialul de a desfăşura o activitate normală şi să abordeze probleme actuale cu care se confruntă agricultura românească. Iar aceste probleme rezultă tocmai din provocările cu care se confruntă, de fapt, întreaga omenire... Este vorba de schimbările climatice, de deteriorarea continuă a resurselor naturale şi mă refer aici în principal la apă şi la sol, proces care influenţează posibilitatea noastră de a produce hrană şi de a o pune la dispoziţia populaţiei, care şi ea este în continuă creştere.

– Care ar fi principala dificultate cu care se confruntă cercetarea agricolă româ­nească în anul 2014?

– În primul rând, această dificultate rezidă din sistemul de finanţare... Este vorba de modul în care a fost gândită această finanţare încă din 1996, an în care, practic, cercetarea a fost lăsată în voia sorţii. Concret, în acel an s-a decis ca activitatea de cercetare să se finanţeze numai din venituri proprii. Drept urmare, după 1996 veniturile proprii s-au redus de la an la an, dar şi atractivitatea pentru acest domeniu... Chiar şi în aceste condiţii activitatea de cercetare a continuat şi, în ciuda tuturor vicisitudinilor, s-au obţinut rezultate notabile care pot fi valorificate cu succes de agricultorii români.

– Cu alte cuvinte, cercetarea se află sub tutela statului, dar când vine vorba de bani acelaşi stat vă lasă să vă descurcaţi cum puteţi?

– Teoretic, potrivit legii, finanţarea se face fie din venituri proprii, fie din alocaţii bugetare. Veniturile proprii provin din realizarea unor proiecte câştigate în diferite „competiţii“ organizate de Ministerul Agriculturii în cadrul Planului Sectorial şi de Ministerul Educaţiei în cadrul diferitelor programe pe care le derulează. Tot la venituri proprii se mai includ şi banii proveniţi din vânzarea unor produse cum sunt seminţele sau produsele zootehnice. Din păcate, în ultimii ani aceste venituri s-au redus foarte mult mai ales din cauza diminuării suprafeţelor de teren pe care le aveam în administrare. De exemplu, Institutul de la Fundulea, care înainte deţinea 7.500 ha, iar acum mai are doar 1.800 ha. Ce fonduri mai poţi obţine din comercializarea seminţelor cu o suprafaţă atât de redusă? În privinţa subvenţiilor de la stat, la care am avea dreptul potrivit legii, în prezent acestea lipsesc cu desăvârşire. Şi asta în condiţiile în care aceste subvenţii există în toate ţările Uniunii Europene. Astfel, în alocaţiile bugetare ale ţărilor UE se prevede asigurarea, în primul rând, a salariilor cercetătorilor. Iar acest lucru oferă stabilitatea şi continuitatea personalului şi a activităţii de cercetare. Or, în cazul în care te bazezi numai pe veniturile proprii, care azi sunt, mâine nu mai sunt, intervine un proces de demoralizare a personalului cu repercusiuni asupra activităţii pe care o desfăşoară.

– Se tot vorbeşte de ani buni de fondurile europene, de accesarea lor... Nu există nicio portiţă ca cercetarea din agricultură, din zootehnie să primească bani de la Uniunea Europeană?

– În niciun caz... Cercetarea a fost exclusă din start de la accesarea fondurilor europene care s-au alocat până acum. Mă refer în principal la Programul SAPARD, dar şi la proiectele cu finanţare europeană care s-au adresat exclusiv producătorilor agricoli. De ce nu s-au alocat bani europeni cercetării? Dat fiind faptul că institutele de cercetare sunt instituţii publice, ele n-au avut dreptul să primească bani europeni. Este o situaţie care a creat o discrepanţă între unităţile de producţie şi cele de cercetare care, neavând această înlesnire de a utiliza fondurile europene, a rămas să se descurce cum pot, din veniturile proprii. Totuşi, acum, în noul plan de dezvoltare rurală există o prevedere care dă posibilitatea ca unităţile de cercetare, în colaborare cu agenţii economici – şi mă refer aici la fermieri – să poată dezvolta proiecte care să permită finanţarea cu bani europeni. Suntem la început în acest proces în sensul că d-abia acum se stabilesc regulile de acces la banii europeni. Sper să avem şi succes... Problema este că, chiar dacă vom avea fonduri suficiente, am rămas cu un număr redus de cercetători. Dar dacă situaţia o va cere sunt convins că vom avea personal suficient.

– Cu alte cuvinte, aceste instituţii au un dublu statut. Sunt de stat, dar nu sunt plătite de stat. Cum vedeţi rezolvarea acestei probleme?

– Eu nu văd o rezolvare decât cu ajutorul UE. Dacă tot vorbim să ne aliniem la standardele Uniunii Europene, la regulile care sunt acolo, atunci să le aplicăm şi în domeniul cercetării agricole. Adică să existe o finanţare directă de la buget care să susţină activitatea în proporţie de 40-60%, iar restul să provină din venituri proprii. Acest model se regăseşte în toate ţările UE, inclusiv în ţări precum Bulgaria sau Cehia.

– În opinia dumneavoastră, unde ar trebui să se afilieze institutele de cercetare?

– Cu siguranţă trebuie să aparţină de Ministerul Agriculturii. Şi e logic să fie aşa pentru că aceste institute au un profil agricol fie că vorbim de culturile horticole sau de câmp, fie de zootehnie. Or, Ministerul Agriculturii este direct interesat să folosească această forţă a cercetării care aduce produse noi, novatoare, de soiuri de plante sau rase de animale. 

Bogdan Panţuru