Hibele medicinii în satul românesc

Despre importanţa asistenţei medicale în satele româneşti, dar şi despre hibele sistemului sanitar discutăm cu dr. Dorin Sarafoleanu, a cărui specializare mă impresionează deoarece are o strictă legătură cu profesia mea.

– Cum v-aţi ales această profesie?

– Am ales această profesie foarte simplu: am citit câteva cărţi ale mamei mele, care a fost învăţătoare, cărţi care în timpul copilăriei mele făceau vogă. Apoi, am admirat un doctor din cartier care era plătit de toţi locuitorii la începutul anului cu o anumită sumă, fiecare după posibilităţile lui, şi stătea la dispoziţia noastră în orice moment, inclusiv în zilele de sărbătoare. Apoi am făcut o apendicită acută cu peritonită care putea să mă răpună şi el m-a salvat. Iar al doilea doctor pe care l-am admirat era orelist. Toate acestea coincideau cu dorinţa tatălui meu de a avea în familie un medic, pentru că fratele lui mai mare fusese student la medicină la Bucureşti, dar a murit când era în anul III. Aşa am ales să fac medicina. Nu a fost uşor pentru că în acel regim părinţii mei erau cotaţi ca fiind burghezi, adică clasa mijlocie, iar pentru această clasă erau alocate 15% dintre locurile la medicină şi eram destul de mulţi candidaţi, 20-25/loc. Am activat foarte mulţi ani la ţară, ani care au fost foarte utili, pentru că timpul petrecut acolo m-a ajutat foarte mult în pregătirea ulterioară. Acolo vezi patologia reală pentru că poţi să faci medicină personalizată.

– Aş vrea să ne referim la satul românesc pentru că mi se pare că există încă, din păcate, diferenţe între condiţiile de viaţă ale orăşenilor şi ale sătenilor. Haideţi să vorbim despre asistenţa medicală, pentru că mă gândesc la acei oameni care trebuie să meargă la zeci de kilometri să facă o consultaţie medicală, mă gândesc la faptul că nu le sunt la îndemână medicamentele, ce să mai vorbesc de cele compensate.

– Aveţi dreptate şi asta este cu atât mai dureros, mai tragic aş putea spune, pentru că ne aflăm la 25 de ani după ce am făcut Revoluţia pentru a ne ameliora starea de viaţă. S-au desfiinţat foarte multe spitale, unităţi sanitare care nu erau corespunzătoare din punctul de vedere al standardelor europene. Sunt de acord, trebuiau desfiinţate, dar numai după ce construiai ceva modern în loc. Nu s-a întâmplat acest lucru, iar bietului ţăran i-am luat şi acest minim şi l-am lăsat sub cerul liber, neavând unde să apeleze în caz de boală. Mai mult decât atât, am făcut tot felul de arondări să meargă zeci de kilometri. Dar cu ce să meargă, dacă nu avem nici drumuri? Cu ce să meargă, dacă nu există mijloace? Am avut situaţii în care pacienţii îmi spuneau că le-au fost prescrise reţetele; deşi farmacia era la 10 kilometri, au ajuns acolo să cumpere medicamentele, iar farmacistul le-a spus: „Nu am medicamentul acesta. Întrebaţi doctorul ce pot să vă dau în locul lui.“ Nu există comunicare între farmacii şi medici, nu există farmacia şi dispensarul la un loc cum ar fi necesar. Din acest motiv nu vin nici foarte mulţi turişti din străinătate, pentru că dacă li se întâmplă ceva riscă să nu aibă unde să apeleze, să nu fie dispensar în acel sat la care el să găsească o asistenţă similară din Uniunea Europeană.

– De aici şi plecatul masiv în străinătate al cadrelor şi surorilor medicale. Merg afară şi activează în sate unde au toate condiţiile necesare pentru că acolo mediul rural are altă conotaţie.

– Vă dau exemplul unui fost student care a plecat în Franţa într-un sătuc, a ajuns acolo şi a fost întâmpinat de primar care i-a arătat dispensarul şi a spus: „Te rog să îmi spui dacă îţi ajunge tot ce e aici sau mai doreşti să achiziţionezi şi alte lucruri.“ După aceea i-a arătat două case dintre care să îşi aleagă una în care să locuiască. Aş vrea să trăiesc să văd că se întâmplă aşa ceva şi în ţara noastră. Dacă mergeţi în România rurală o să vedeţi că unii oameni nu au doctori, nu au farmacii. Satele se depoluează, în 30 ani se preconizează că vom fi 16-17 milioane. Cine va mai lucra pământul, cine va mai face tot ce trebuie făcut pentru o ţară care vrea să progreseze? Nu am nimic cu cei care, în condiţiile globalizării, aleg să activeze pe orice meridian din Europa sau din lume, dar să nu uităm că noi pregătim doctori care constă cam 50-60 de euro fiecare pe întreaga perioadă a studenţiei şi încă pe atât perioada de rezidenţiat şi îi dăm gata făcuţi, pentru că nu poţi să îl opreşti. Dar cel puţin cineva ar trebui să returneze o parte dintre cheltuieli. Acum vin specialişti din străinătate care selec­tează elevi încă de la liceu pentru a le oferi sprijin de studiu. Este şi un lucru bun, şi un lucru rău. Pe de o parte că apreciază inteligenţa românească, iar pe de altă parte că îi pierdem şi în România nu rămân decât aceia care nu sunt aleşi să plece în străinătate.

– Vă întreb acum, nu înţeleg ca simplu cetăţean de ce nouă, românilor, ni se întâmplă ceea ce bietul Ţuţea preconiza: „Că la români a te afla în treabă e un mod de lucru.“ Am început anul şcolar fără manuale, am aruncat cardurile de sănătate pe piaţă fără să avem mijloacele necesare pentru a le folosi, încercăm să facem autostrăzi de 25 de ani, dar nu reuşim să construim nici drumuri judeţene, nu putem accesa bani europeni pentru că nu ştim să realizăm proiecte.

– La noi în Banat este o vorbă: „Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă!“ UE ne dă exact din ce ulterior cotizăm noi acolo. Noi avem voluptatea lucrului făcut superficial, nedus până la capăt şi nefăcut metodic aşa cum trebuie. În aceste condiţii, ceea ce spunea Petre Ţuţea este real datorită faptului că nu avem exemple pe care să le urmăm. Vorbim de oamenii de la sate, acolo ar trebui să existe nişte modele, nişte repere. Exemplele sunt date de primar, preoţi, profesori. Ce exemple se dau astăzi? Nuntă cu 700 de invitaţi? Această lipsă de comunicare între societate şi cei care reprezintă societatea trebuie anulată. Aici intervine şi năravul poporului român că tolerează aceste lucruri. Noi nu suntem un popor combativ, noi nu ieşim în stradă să ne cerem drepturile şi să îi obligăm pe cei pe care i-am ales să facă ceea ce au promis. Nu, noi înlocuim acestea cu comoda manieră de a comunica pe Facebook, pe Twitter, reţele sociale care nu reprezintă o mare presiune asupra celor care administrează ţara. Am să vă spun un punct de vedere al unui ambasador francez, recent retras din funcţie, care a fost întrebat cum vede faptul că noi, românii, nu reuşim să facem multe lucruri după 25 de ani: este o sechelă a comunismului, este una genetică sau din alte motive? El a spus că nu este o sechelă a comunismului pentru că orice sechelă dispare după 10-12 ani şi poate fi înlocuită. Nu este genetică pentru că poporul român este unul generos, darnic şi aşa mai departe şi atunci l-am întrebat care este problema după părerea dumnealui. Şi a spus: „Proastele exemple pe care le aveţi şi le urmaţi de 25 de ani.“ Exact ce spuneaţi şi dumneavoastră.

Gheorghe VERMAN