reclama youtube lumeasatuluitv
update 14 Nov 2019

„Pleacă ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii“

Au românii vorbele lor. „Toamna se numără bobocii“ – spun foarte adesea şi nimic mai adevărat!

Există pentru orice o vreme a socotelilor.

Fiindcă, vrei nu vrei, odată şi odată tot trebuie să dai seamă de faptele tale.

Şi mai e ceva! Cu viaţa chiar nu te joci. Sigur, mai sunt câte unii care cred în cacialmale. Adică sunt convinşi că mai pot păcăli realitatea. Numai că, iarăşi vorbă românească, minciunile sunt, pot fi numeroase, adevărul, însă, rămâne totdeauna unul singur.

Mă gândesc adeseori la actualitatea clasicilor.

Ce axiome au putut rosti ei de vreme ce, deschideţi, de pildă, o pagină din Rebreanu şi veţi avea, n-am nicio îndoială, sentimentul că totul se petrece aievea, în zilele noastre.

Un singur exemplu – „Proştii“. O scriere în care maestrul a surprins realitatea ţărănească aşa cum e ea. Pe scurt: Doi ţărani vor să meargă la târg. Cu trenul. Se scoală de cu noapte, dar, luaţi de valul noutăţii realităţii pe care o trăiesc, sfioşi şi modeşti, nu reuşesc că pună piciorul pe scara vagonului. Rămân aşadar necăjiţi şi prostiţi de o realitate care-i depăşeşte.

Ei bine, nu trăiţi adesea, în societatea democratică de astăzi, sentimentul veşnicului păcălit? Al prostului care se încrede în promisiuni deşarte, lansate cu vehemenţă şi sarcasm de păcălicii timpului?

Fiindcă, luaţi seama! Un sfert de secol, o felie zdravănă din viaţa noastră a fost păpată, furată de oameni în care am crezut. Dedulcindu-se la traiul nostru cel de fiecare zi, ne-au calicit mai abitir ca ciocoii lui Filimon, impunând, cum ziceam, ca pe o axiomă, veşnicul adevăr: „Pleacă ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii.“

Trenul democraţiei reale, al vieţii decente, dominată de adevăr, nu are, se vede treaba, clase permise celor de rând.

N-am reuşit, cel puţin, să-l prindem. Să punem piciorul măcar pe ultima scară. Exact ca în „Proştii“ lui Rebreanu.

Răul, însă, ca şi minciuna, are picioare scurte.

Se văd, se simt, dor. Aşa că, în pofida unor eforturi propagandistice de toată minunea, România s-a supus de voie, de nevoie absurdului, fiind umilită în fel şi chip de nişte politruci – termenul le aparţine –, de oameni pentru care ţara e un fel de plăcintă din care se pot înfrupta în voie. Fiindcă – nu-i aşa? – „la plăcinte, înainte!“.

Vremea a vremuit însă şi băgăm de seamă acum, la număratul bobocilor, că la noi a fura, a jefui ca în codru e un fel de cuvânt de ordine pentru decidenţii zilei.

Ne-au păcălit! Încă o dată. Lupii au devenit paznici la oi şi prăpădul n-a fost departe.

O ţară săracă, trăind de azi pe mâine, după cheful celor cu pâinea şi cuţitul, cu speranţe ce se topesc precum frunzele toamna şi pentru care viitorul e departe de ceea ce s-a visat acum un sfert de secol.

Putem da hrană la peste 80 milioane de oameni, ni se spune, dar, strict statistic, 67% din ceea ce băgăm în gură am importat.

Agricultura rămâne şansa acestei ţări, doar că adevărul e luat în seamă numai în anii în care Cel de Sus se îndură de noi.

Şcoala e cea pe care o ştiţi, blamată de chiar slujitorii ei. Avem cel mai mare număr de analfabeţi din Europa.

20.000 de medici au luat drumul bejeniei.

„Se moare cu zile“, cum zice românul. Şi se moare!

Un milion de hectare de pădure a fost căsăpit. Alt milion de hectare, vândut veneticilor.

Avem cel mai mare TVA din Europa. Ne acompaniază o singură surată.

Când e să zidim, să netezim drumuri, ne dăm cu stângul în dreptul.

N-avem autostrăzi, n-avem infrastructură regională, nu ne pasă de sănătatea pământului.

Suntem la voia Domnului precum lutul în mâinile olarului. Cui, ce-i pasă?

Deschideţi televizorul, la orice oră din zi şi din noapte, şi veţi afla că e nevoie să trecem la privatizarea închisorilor, fiindcă cele funcţionale sunt, au devenit, neîncăpătoare.

Un preşedinte american, vinovat de soarta naţiei sale, cândva, îşi cerea iertare poporului.

Asta e democraţia! Stafia sărăciei şi fricii domină ţara Mioriţei. Şi, totuşi, mai sper!

Gheorghe VERMAN