reclama youtube lumeasatuluitv

România, în context european

Vă propun o incursiune în lumea satului românesc, văzut prin ochii românului şi nu numai. Interviu cu domnul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române.

– Domnule profesor, în context european, unde ne situăm, rimăm cu prietenii noştri în rândul cărora am intrat? Pentru că, în toate statisticile, ne situăm, cam peste tot, pe ultimele locuri.

– În ceea ce priveşte condiţia României ca „stat de cultură la Dunărea de jos“, cum a fost denumit, putem spune că suntem într-o deplină sincronicitate cu lumea europeană, în primul rând prin substratul iudeo – creştin – greco – roman, care este comun pentru toate popoarele europene, iar în al doilea rând pentru că politicile modernităţii româneşti au mers în aceeaşi direcţie cu restul Europei.

În ceea ce priveşte, însă, sistemele de integrare europeană, aici au apărut mari dificultăţi în potrivirea pasului. Ritmurile în care se mişcă societatea românească nu sunt neapărat mai relaxate, sunt dezorganizate. Altminteri spus, politicile care ar trebui să răspundă acestor aşteptări ale societăţii sunt mult prea abstracte. Dimitrie Gusti spunea că politicile de sus în jos, dinspre ţara legală spre ţara reală, sunt eronate, experimentale, iar ele trebuie potrivite de jos în sus. Pentru asta e nevoie de o foarte bună cunoaştere a ţării reale, la nivelul elitelor guvernamentale şi mi-e teamă că acesta este deficitul cel mai grav la ora actuală, răspunzător, în parte, pentru aceste disparităţi româneşti în context european. Guvernanţii gândesc într-un fel, clasele sociale gândesc în termenii, în necazurile lor şi astfel nu se potriveşte agenda administrativă, guvernamentală, cu cea reală, a populaţiei. De aici asemenea rupturi de ritm în mişcarea României în context european. Dacă aici nu găsim structurile, cadrele, modalităţile potrivite de mişcare în context european apar reacţiile neaşteptate. De pildă, fenomenul emigraţiei din spaţiul românesc a atins proporţii teribile – cam trei milioane de români sunt afară. Mai mult, populaţia României a scăzut cam cu trei milioane, 74% din această scădere fiind cauzate de emigrare. Prin urmare, asta arată că aceşti oameni care emigrează nu găsesc soluţii pentru problemele lor înlăuntrul societăţii româneşti. Acesta este motivul pentru care satele, îndeosebi, constituie principala sursă de emigrare. Satele îmbătrânesc mai mult decât România, care a îmbătrânit şi ea, ca şi Europa. Vârsta medie, la ora actuală, faţă de acum 20 de ani, a crescut cu trei ani, de la 37 la 40, aceasta constituind o problemă general europeană.

Europa se confruntă cu acest fenomen de îmbătrânire demografică şi cu un declin demografic în ansamblu, ceea ce arată că politicile care răspund de problemele familiei, comunitare, gospodăriilor ş.a.m.d. sunt inadecvate. Referindu-ne, de pildă, la PAC, se vede clar că sunt erori fundamentale, pentru că toată politica este centrată pe marea proprietate şi este ignorată mica proprietate. Or, 99% dintre proprietari sunt în cadrul exploataţiilor mici, de două hectare. Restul, 30.000 de gospodării, adică 1%, deţine 44% din suprafaţa agricolă utilizată a ţării. Prin urmare, doar aceştia răspund exigenţelor Politicilor Agrare Comune şi astfel noi nu ţinem seama de românul obişnuit, adică de cei 47% rural din România.

– Dar problema se pune, cel puţin, la nivelul politicului, că aceste gospodării ţărăneşti acoperă doar nevoile gospodarului, nu produc şi pentru piaţă. Or, în condiţiile în care Europa s-a deschis şi e o piaţă unică, trebuie să faci faţă concurenţei, să vii cu o producţie constantă, competitivă şi să fii pregătit să aduci şi specificul tău.

– Da, cunosc acest discurs şi aici este un risc. În ce sens? În 1993 s-a înfiinţat o organizaţie mondială, Via Campesina (Calea Ţărănească), care însumează peste 60 de ţări membre, cu peste 190 milioane de adepţi. Organizaţia este centrată în totalitate pe doctrina micii gospodării, care sigur că se bazează pe autosubzistenţă, dar este centrată pe principiul dreptului la hrană, a unui sistem agrar bazat pe un specific cultural al agriculturii, în cazul acesta, şi el este, bineînţeles, în concurenţă cu sistemul agricol corporatist, care este orientat către piaţă. El produce pentru piaţă, dar este o agricultură comandată de piaţă, este o producţie comandată de piaţă, în general hiperspecializată, şi atunci împinge omul într-o dependenţă faţă de aceasta. Apare un dualism în ceea ce priveşte sistemul agrar în spaţiul acesta. Este, pe de o parte, sistemul bazat pe mica proprietate, pe dreptul gospodarului de a hotărî cum îşi exploatează proprietatea, modul de cultură etc. şi care are nevoie de o politică specială, iar, pe de altă parte, sistemul corporatist, marea proprietate centrată pe piaţă. Aici apare eroarea tipului acesta de discurs, pentru că el este centrat pe interesele agriculturii corporatiste şi ignoră mica proprietate, pentru care trebuie adoptată o doctrină ţărănistă – cum se spunea în interbelic – care să facă loc în politicile agricole micii proprietăţi, gospodarului care nu se poate descurca singur. Şi astfel el va putea ajunge să producă şi surplus pentru piaţă, dar fără a fi aceasta o condiţionalitate.

– Sunt mulţi, mai ales economişti, care susţin că în viitorul apropiat nu vor mai putea exista decât acele proprietăţi cu suprafeţe de cel puţin 20 ha, unde pot fi aplicate tehnologiile actuale. Pe de altă parte, suntem în Uniunea Europeană, primim fonduri europene – în ultimii 10 ani, vreo 14 miliarde –, însă rezultatele investirii acestor fonduri sunt aproape de neobservat. Au dreptate economiştii care gândesc aşa? Şi, pe de altă parte, suntem noi nepricepuţi în folosirea acestor fonduri?

– În această privinţă nu pot da dreptate economiştilor, în primul rând pentru că ei gândesc în termenii unei economii abstracte, politice, centrate pe paradigma corporatistă şi, într-un anume fel, pe ceea ce este fundamentalismul pieţei. În termeni economici, mica proprietate n-are, într-adevăr, nicio şansă. Şi în interbelic, Madgearu, într-o carte celebră, spunea clar că este nevoie de o suprafaţă medie de 10 ha pentru ca o gospodărie să fie eficientă. Sigur, trebuie admisă ideea că, în timp, se vor reaşeza structurile de proprietate şi vom ajunge la un alt nivel. Dar trebuie să ţinem seama, în definirea politicilor, de actorii scenei rurale a României. Satul, în clipa de faţă, are o lume vlăguită. Ea se confruntă cu un sistem fiscal apăsător, cu dificultăţi majore în ceea ce priveşte accesul la cheltuieli dar, mai ales, cu acele piedici puse prin conceptul politicii agrare. Inclusiv Legea nr. 38, a asocierii, adoptată în 2005, când defineşte calitatea de producător asociat o condiţionează tot de cantitatea de produse vândute pe piaţă. Dacă este un drept de ce îl defineşti prin obligaţii? Vedeţi, legea are un defect în construcţie.

– În ultimii ani, producătorii modeşti ai satelor se lovesc nu atât de neputinţa de a-şi lucra pământul, cât de aceea de a-şi valorifica producţia. Vând la marginea drumurilor, căci în pieţe nu prea au loc de negustorii de ocazie. Nu sunt băgaţi în seamă şi astfel se simt descurajaţi.

– Asta arată, o dată în plus, defecţiunea politicilor agricole din spaţiul românesc. Tranziţia înseamnă trecerea la o societate de piaţă, dar acum, dacă excludem segmente întregi din populaţia producătoare… şansa României este legată de mica proprietate, de gospodăria ţărănească, pentru că lumea va avea nevoie de o agricultură sănătoasă. Dar micul producător are nevoie de protecţia statului. Până acum toată concepţia agrară a fost eronată şi se impune a fi regândită, aşa cum au făcut alte state, printre care Polonia.

Gheorghe VERMAN