Când va avea satul pulsul şi ritmul modernului?

Vine o vreme, fără îndoială, în care e musai să tragi linie. Să faci totalul, dacă, din fericire, viaţa te-a răsfăţat cu plusuri.

În ceea ce ne priveşte, după 25 de ani, n-avem încotro. Trebuie să numărăm bobocii. Ce ni se întâmplă? Ceva aproape incredibil la debutul acestui nou început. Ne aflăm, nu există dubii, încă şi încă, în căutarea timpului pierdut.

Adică aproape aiuriţi în judecata noastră, cum de s-a putut întâmpla iarăşi şi iarăşi să fim păcăliţi.

Se spune, şi zisa e axiomă, cum că viaţa ar fi cel mai preţios dar dat de bunul Dumnezeu. Cu bunele şi cu suferinţele ei. Ei bine, calculul arată că anii din urmă n-au făcut decât să perpetueze agonia. Ni s-a furat adică şi hoţia continuă, am fost jecmăniţi de o bună parte din dreptul nostru legitim la fericire.

Promisiuni electorale deşarte, politică după ureche şi un apetit cu totul special, aici pe Dâmboviţa, pentru îmbogăţirea cu orice chip. Cei puţini adună averi nemuncite, cei mulţi rămân la statutul de veşnic umiliţi şi obidiţi.

Mă opresc astăzi la poate cea mai de preţ avere a unei naţiuni – tineretul.

Incontestabil, nu poţi construi, nu zideşti cu adevărat dacă nu faci totul prin şi pentru generaţiile ce vor urma. O personalitate de seamă observa chiar, cu multă înţelepciune, că, dacă stăm şi judecăm lucrurile cu dreptate, ţara pe care o locuim am împrumutat-o de la generaţiile viitoare.

Avem şi noi, românii, conştiinţa acestui adevăr?

Da de unde!

Câteva cifre. Un milion de hectare din cel mai fertil pământ oferit pe nimic veneticilor.

Alt milion de hectare de pădure căzut pradă topoarelor.

O economie, altcândva funcţională, aruncată la fier vechi.

Zburătăcite pe apa sâmbetei, alte 3 milioane de hectare aflate în sistem irigat în 1989.

Vii şi livezi devenite vreascuri.

Şeptelul, altcândva o speranţă aproape împlinită, abatorizat fără milă.

Şi, urmare firească, o viaţă condiţionată de întâmplare în care, foarte adesea, eşecul îşi face de cap.

Natalitatea în România e o problemă de căpătâi.

Ceea ce trăieşte aleargă în cele patru puncte cardinale.

Ne aflăm în coada cozilor când e vorba de ştiinţa de carte şi educaţie.

Esenţial, recenta criză economică s-a dovedit a fi mai degrabă o criză morală.

Şcoala? Sau ce a mai rămas din ea dă semne de agonie.

Satul s-a golit de intelectuali, în numeroase locuri doar preotul mai populând locul. Unde şi dacă şi acesta a rezistat încercărilor vieţii la ţară.

Într-o lucrare mai mult decât necesară, „Cadrul naţional strategic pentru dezvoltare durabilă a sectorului agroalimentar şi a spaţiului rural şi perioada 2014-2020-2030“, scoasă sub egida Preşedinţiei României şi Academiei Române, se scrie negru pe alb: „Clasificarea învăţământului superior după anul 1990, privatizarea anarhică, necontrolată, profund neechitabilă şi ineficientă a acestuia, rapacitatea decidenţilor politici având ca ţintă predilectă terenurile şi activele institutelor şi staţiunilor de cercetări agricole […] sunt fenomene care au dominat spaţiul educaţional şi ştiinţific agronomic din ultimele două decenii.“

Se înţelege, aşadar, că învăţământul în general şi cu deosebire cel agricol trebuie profund restructurate.

Cum agricultura a devenit o ramură economică dinamică, în cadrul căreia activează o forţă deloc de neglijat, se cere avută în vedere noua condiţie a fermierului secolului al XX-lea.

1,1 milioane de locuitori rurali înregistraţi oficial la APIA, pe lângă cele 12.000 de societăţi comerciale şi asociaţii agricole, mai acţionează în domeniu 2,74 milioane locuitori rurali în exploataţii de subzistenţă, dar care deţin 1/3 din suprafaţa agricolă utilă a ţării (4,9 mil. ha – 33,4%).

Este uşor de observat eroarea în care stăruie încă învăţământul românesc. Au fost desfiinţate şcolile profesionale agricole, liceele agricole, sistemul coerent de continuă perfecţionare a agricultorilor fără să se pună în loc nimic ori aproape nimic.

Amintita lucrare face sugestii absolut obligatorii în legătură cu această tristă realitate.

Se sugerează, de pildă, pregătirea unor agricultori şefi de exploataţii, potriviţi noilor realităţi, precum şi a unui institut de cercetări în domeniul biotehnologiei şi ingineriei genetice în agricultură, zootehnie, industrie alimentară odată cu revitalizarea cercetării apicole şi înfiinţarea de unităţi specializate în producerea de sămânţă.

Din păcate, în învăţământul superior agricol doar 20% dintre studenţi provin din rural. Cine se mai întoarce în sat e greu de spus. Cred însă că este esenţial ca agricultura românească şi odată cu ea satul să-şi regăsească pulsul şi ritmul modernului, la nivelul exigenţelor UE şi ale lumii civilizate.

Gheorghe VERMAN