reclama youtube lumeasatuluitv

Locul unde cocoşul cântă din farfurie

Dacă moşii şi strămoşii săi au apucat să facă ceva avere din modelarea lutului, căci ulcelele şi oalele aveau căutare pe atunci, urmaşul lor de azi, Costel Popa din Horezu, abia dacă are ce pune în străchinile de el făcute. Oltean hâtru, face haz de necaz spunând că de pe urma cioburilor „nici nu mori, nici nu trăieşti“ şi că numai alţii, ce servesc supa în porţelanuri fine, numesc pompos meseria asta „artă populară tradiţională“.

Istorie pe un ciob de lut

Cunoscută de mii de ani de locuitorii care au populat meleagurile noastre – dovadă stau tăbliţele de la Tărtăria, cu cele mai vechi scrieri din lume – modelarea lutului a fost unul dintre factorii civilizatori ai omenirii şi un viu element spiritual transmis prin generaţii de tot atâta vreme. Numai că tot ce s-a câştigat în imensa unitate de timp e pe cale să se piardă astăzi. La noi, la Horezu, continuatorii tradiţiei lucrului în lut nu mai au căutare. Sunt o breaslă în prag de dispariţie. În anul de graţie 2014 vestitul Cocoş de Hurez, colorat cu migală pe un ciob ars, trâmbiţează fără vlagă. Olarii spun că meseria lor, cândva nobilă şi înfloritoare, este un palid mod de a-şi câştiga existenţa. Omenirea însăşi, odată cu apariţia maşinii, pare că nu mai are răbdarea şi migala olarului, chiar dacă, la rândul ei, tot graţie maşinii, poate oricând să se facă oale şi ulcele.

În gospodăria familiei Popa toată lumea participă la etapele transformării boţului de lut în cera­mică. Păstrătorul tradiţiei moştenite din tată-n fiu, Costel Popa, dirijează activitatea: fiul cel mare sparge buşteni pentru cuptor, mezinul pendulează între stiva de lemne, atelierul de decorare şi cuptor, soţia şi fiica colorează străchinile, iar „meseriaşul“, cum îi place să-şi zică, are grijă ca „ciobiţele“ să fie arse la temperatura potrivită. În atelierul de lucru, Georgeta, soţia, decorează străchinile cu vopsea pusă în corn de vită şi în „gaiţă“ (o bucată de lemn cu un ac). „Sunt câteva motive ale Horezului care se repetă pe strachină: cocoşul, pomul, coada de păun, spicul, peştele, şarpele casei, vârtejul. Vopselurile sunt naturale. Eu nu provin dintr-o familie de olari, dar practic meseria asta de când m-am căsătorit, adică de 30 de ani.“ Lângă ea fiica, Maria, profesoară de matematică într-o comună apropiată. „Două zile pe săptămână am timp să lucrez aici, dar îmi place ceea ce fac, fiindcă mă deconectează şi mă transpune de la matematică la frumos.“

Tradiţia moare, dar nu se predă

Agitat în jurul unui cuptor uriaş, Costel Popa are grijă de foc. „Ciobiţele, după ce sunt decorate, finisate şi uscate, se bagă la cuptor. Se ard timp de 10 ore, până ajung la o temperatură de 900°, apoi se scot. Asta e prima ardere. După aceea se dau cu litargă (email), se bagă a doua oară şi se ţin la aceeaşi temperatură preţ de 12 ore. Ăsta e obiectul finit. Pământul folosit este de pe un deal din jurul Horezului, pe care nu l-au terminat nici bunicii, nici străbunicii şi nici urmaşii mei nu o să-l termine. Marfa o vindem la târgurile de specialitate, nu la stradă, cum fac alţii. Ce vând ăia nu e nici 5% ceramică autentică. Partea proastă este că niciunul dintre băieţii mei nu mai doreşte să facă meseria asta. Eu sunt singurul care continuă tradiţia moştenită, chiar dacă abia ne ducem traiul zilnic de pe urma ei“, mărturiseşte amărât Costel Popa. 

Paul Rogojinaru