cemrom iulie 2018
update 17 Jan 2019

Pajiştea, cel mai complex ecosistem sărăcit de ignoranţă

Mergem, de data aceasta, în munţi, acolo unde ţara este mai frumoasă, de unde totul se vede mai frumos – la Braşov, la Institutul de Cercetare – Dezvoltare pentru Pajişti, unde stăm de vorbă cu Teodor Maruşca, director general al ICDP, membru al ASAS.

– Cu ce se ocupă institutul?

– Mai întâi aş dori să fac o scurtă incursiune. În 1948, imediat după război, a luat fiinţă, în localitatea Hălchiu, o Staţiune de Cercetare pentru Păşuni şi Fâneţe. De problema pajiştilor se ocupase, până atunci, o secţie din cadrul fostului ICAR. Staţiunea nu a rezistat prea mult la Braşov, fiind transferată la Miercurea-Ciuc sub acelaşi nume. Dar, prin anii '50 şi ceva a fost desfiinţată, din lipsă de personal. În 1969 a luat fiinţă Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Cultura Pajiştilor Braşov care dorea să cuprindă, în complexitatea ei, problematica pajiştilor din România. În 1982 a devenit Institutul de Cercetare pentru Cultura Pajiştilor, ulterior dându-i-se denumirea pe care o poartă şi acum. Cu ce ne ocupăm? Cu tot ce este iarbă în România, de la Deltă până pe crestele munţilor. Acesta este spaţiul pe care îl studiem şi trebuie să dăm soluţii pentru a-l îmbunătăţi atât din punct de vedere economic, cât şi peisagistic, multifuncţional.

– Este o bogăţie extraordinară… Cam ce suprafaţă totalizează?

– Conform statisticilor, suprafaţa este constantă, 4,9 milioane de hectare, a cincea ţară ca suprafaţă de pajişti din Europa. Două treimi, folosite ca păşune şi o treime fâneaţă. Dacă adăugăm şi cele două, trei milioane ha de pârloagă din arabil ajungem la cifra impresionantă de opt milioane ha cu iarbă, reprezentând peste 50% din terenul agricol al ţării. De aici şi importanţa instituţiei noastre.

– Cum stăm, comparativ cu suratele noastre din Uniunea Europeană?

– Cu durere în suflet, vă spun că nu stăm bine deloc la capitolul pajişti. În ultimii 25 de ani, s-au redus drastic efectivele de animale – numărul bovinelor s-a înjumătăţit şi nici la ovine nu stăm prea bine, acestea fiind principalele valorificatoare ale ierbii de pe pajişti. Asta a dus la subîncărcarea pajiştilor. Apariţia unor noi oportunităţi de folosire a ierbii, respectiv pârloaga, face ca animalele, deja în număr redus, să nu mai urce la munte, unde erau cele mai întinse pajişti, ci valorifică aceste pârloage, care au devenit o sursă furajeră importantă pentru ele. Iar ciobanii noştri, care sunt cei mai buni economişti, de ce să urce cu oile la munte, să lupte cu stihiile naturii, cu animalele prădătoare, când pot sta la câmpie? O exemplificare: cele mai multe oi în România sunt în judeţul Timiş – în mare parte, brânza de Sibiu se produce pe pârloagele de aici, unde ar fi trebuit să fie (nu judec eu lucrurile) culturi de cereale, nu iarbă pentru oile celor din Mărginimea Sibiului. Astfel că în Munţii Căliman, din 30 de stâne, înainte de 1990, mai există două. Vă daţi seama că, la nivel naţional, nevalorificarea ierbii de pe pajiştile montane, mai greu accesibile, este o problemă deosebit de gravă. Noi facem eforturi mari legat de subvenţiile date de UE pentru menţinerea suprafeţelor de pajişti, la aderare (în 2007) România angajându-se să menţină suprafeţele existente atunci, ceea ce nu s-a întâmplat. Natura îşi revendică terenul pierdut. Omul, crescătorul de animale, a luptat secole întregi pentru a menţine aceste suprafeţe în folosul animalelor sale. A defrişat pădurea şi a crescut animale – vorbim de pajiştile din zona împădurită. Acum, abandonând aceste pajişti montane, în suprafaţă impresionantă de două milioane ha, pădurea vine la loc. Sub ochii noştri se împăduresc pajiştile.

– Ceea ce mie mi se pare un lucru foarte bun, pentru că zestrea noastră silvică lasă şi ea de dorit. S-au pierdut, în ultimii 20 de ani, peste 500 mii ha de pădure. Dar, revenind la pajişti, sunt suprafeţe cu iarbă, pur şi simplu, sau e vorba de o anumită structură a plantelor ce populează aceste pajişti?

– Pajiştea este unul dintre cele mai complexe ecosisteme agricole ale României. Mai poartă denumirea de pratoecosisteme. Cei care se ocupă de pajişti trebuie să cunoască, în primul rând, plantele. Să fie şi botanişti, şi agronomi, şi puţin zootehnişti, protecţionişti ai mediului, biodiversionişti. Biodiversitatea este o mare speranţă pentru teritoriul României. Datorită faptului că noi nu am intensivizat producţia pe pajişti avem o biodiversitate excepţională, poate cea mai bogată din Europa. Toţi specialiştii europeni în domeniul pajiştilor îşi îndreaptă privirea spre noi, în speranţa că suntem conservatorii biodiversităţii pajiştilor europene. Pentru a o păstra, trebuie să menţinem o încărcare corespunzătoare cu animale, să cosim în fiecare an fâneţele, iar banii, deloc puţini, care se alocă pentru pajişti, să fie folosiţi unde trebuie. În PNDR-ul 2007-2013, cele două milioane ha pajişti montane au primit cca 1.200 euro/ha, dar pe teren nu se cunoaşte nimic, banii nu au ajuns pe pajişte. Pe viitor ar trebui făcut ceva în acest sens. Cu 1.200 euro/ha, la această dată pajiştile trebuiau să fie împrejmuite, îmbunătăţite, să aibă drumuri de acces, să fie găsiţi oameni corespunzători pentru îngrijirea animalelor, să se creeze condiţii de trai pentru aceştia (apă curentă, apă caldă, curent electric).

– Se mai îndreaptă tinerii spre aceste îndeletniciri? Cum îi atragem, căci tot ceea ce construim acum înseamnă viitor, iar viitor înseamnă tineret.

– Din păcate, din cauza condiţiilor extrem de dure din zona montană, tinerii nu prea îmbrăţişează această meserie. Sunt câţiva curajoşi, tineri de viitor, dar totuşi au condiţia unui anumit confort (igienă, acces la Internet şi posibilitatea deplasării cu mijloace auto). Dar, din nefericire, problema oamenilor este la nivel de ţară. În general, sunt oameni necăjiţi, cu anumite vicii, luaţi de prin gări şi aduşi la stâne. Aici stau până se întremează apoi dispar. Cu astfel de oameni avem de-a face. Tocmai pentru a schimba această situaţie, în Codul Ocupaţiilor din România (COR) s-au introdus câteva meserii care privesc creşterea animalelor (baci montan, cioban montan, oier montan şi crescător montan). Aşadar, oameni care se instruiesc. Şi atunci condiţiile mai bune în zona montană, oamenii instruiţi şi dedicaţi vor face ca viitorul în creşterea animalelor în zona montană să fie din ce în ce mai bun.

Gheorghe VERMAN