Adama Sultan iulie 2020
update 18 Sep 2020

Când separăm miezul de coajă?

Copiii spun lucruri trăsnite! Credeţi? Ia numai luaţi aminte! Mămica unei bomboane de copil îmi povestea mai zilele trecute cum într-o seară târzie a invitat-o pe cea mică la culcare, spunându-i: „Hai, fă nani, că e miezul nopţii!“. Nedumerită, fetiţa a cerut doar o nevinovată explicaţie: „Mami, care e coaja nopţii?“. Logică naivă, dar axiomatică.

Un bun prieten, tatăl unui puşti isteţ, ca toţi copiii pe la şase ani, mi-a spus că fiul, ascultând la radio Imnul de stat, a înregistrat în chip miraculos versurile „Deşteaptă-te, române!“ Întrebarea, pe fondul unei fireşti nedumeriri, a venit de îndată: „Tati, şi când se deşteaptă românii?“.

Fără îndoială, copilăria are candoarea ei, dar nu o dată ţâncii putând să ne pune în încurcătură. Şi, mai totdeauna, cu întrebări logice. Mai limpezi chiar decât ni le rostim noi, cei mai maturi.

Ei bine, iau seama de la o vreme că am cam „pierdut bătuta“, cum zic oltenii. Am rămas repetenţi, ba chiar în prag de exmatriculare la ale vieţii de fiecare zi.

Ne facem că facem adică şi de câte ori ceva nu ne iese zicem, de pildă, că „nu avem nemţi“.

Asta vrea să însemne că suntem un fel de „lasă-mă să te las“ şi foarte adesea nu vedem pădurea din pricina copacilor.

Nimic nu ne mai iese, iar vorbele se conjugă cel mai adesea la timpul viitor.

Prezentul e absent fiindcă, mai ziceam, nu dăm de capătul lucrurilor.

Aşa se face că, în căutarea timpului pierdut vreme de ani buni, trăim pe datorie. Cât despre jaful dimprejurul nostru, cui ce-i mai pasă?

Şi cu răul te poţi obişnui, nu-i aşa?

Ne cam aflăm în treabă cu toate cele, dând mai mereu cinstea pe ruşine.

S-o luăm pe degete şi doar cu câteva întâmplări ce ţin de viaţa de fiecare zi.

Anul şcolar a început fără manu­ale. O să le avem pe cele electronice. În ceea ce mă priveşte, consider proiectul ca o eroare cu urmări de nebănuit.

Până una, alta, însă, învăţătorii se descurcă fiecare cum poate!

Mai apoi! S-au inventat, tipărit – ce mai afacere! – cardurile de sănătate.

Dar, după ce am cumpărat potcoavele, şi asta pe bani buni, am luat seama că ne lipsesc caii. Nu există cititoare de carduri şi nu e clar nici cine va face treaba implementării lor. Aşa că soluţia este una singură: „Păstraţi-le!“

Oricum, cu o populaţie îmbătrânită – peste 21,4%, zic statisticile, sunt vârstnici peste 65 de ani – cred că faimoasele carduri vor rămâne simple amintiri.

Şi încă! La Ghimbav, lângă Braşov, s-a construit o ditamai pista de aterizare.

Ei, şi? Lipsesc banii pentru aerogară, turn de control etc., etc.

Cobor nivelul. În comuna Roma – ce potrivire! –, în judeţul Botoşani, primăria a înconjurat satul, adică toate gospodăriile, cu şanţuri, rigole de-altfel necesare.

Numai că nu s-au construit şi podeţe.

Acum oamenii pun atelajele ori maşinile pe unde se nimereşte, fiindcă în ogrăzi nu mai au cum pătrunde.

Când bădiţa Creangă scria „Prostia omenească“ nici nu ştia ce descoperire făcuse. Merita Nobelul, dacă e după mine.

După ce vreme de zeci de ani am nădăjduit la autostrăzi, aflăm că ne aflăm şi cu banii luaţi, şi cu proiecte de pomană.

Cum nu s-a înghesuit nimeni să pună rânduială, au apărut alte idei. „Nu mai construim autostrăzi!“ Ca şi cum le-am fi făcut. Construim „şosele-expres“.

Ce sunt ele? Un fel de struţo-cămile. Numai să nu ne mai speriem fiindcă, dincolo de alte costisitoare studii de fezabilitate, nu cred că vom avea parte de altceva.

Şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, ceva ce mă doare cumplit.

Şeptelul României era în ’89 unul de invidiat.

Spun asta pe lângă ce se petrece acum.

Cineva a descoperit în urmă cu luni bune „boala limbii albastre“. O insectă cât un ţânţar pune în pericol sănătatea bovinelor şi ovinelor.

Economic, pierderile sunt considerabile. Numai că se aşteaptă anotimpul rece. Timpul le rezolvă pe toate, nu-i aşa?

Vaccinuri? Da de unde! Sunt alte nevoi.

Şi cum pe la vecini a apărut şi pesta porcină africană, situaţia se complică. Însă, nimeni n-aude şi nu vede.

Măi, ce deştept puştiul: „Când s-or deştepta românii?“ Poate atunci când vor reuşi, în sfârşit, să separe miezul de coajă.

Nu copiii sunt cei care spun lucruri trăsnite! Ei întreabă doar, în spiritul unei gândiri sănătoase.

În ceea ce ne priveşte, băgaţi de seamă! Nu le prea putem răspunde.

Gheorghe VERMAN