reclama youtube lumeasatuluitv
update 13 Sep 2019

Depozitarea şi folosirea sfeclei furajere

Sfecla furajeră face parte din categoria furajelor suculente şi se caracterizează printr-un conţinut de apă 80-90%, în funcţie de soi, fiind săracă în proteină, grăsimi şi celuloză brută. Datorită acestui fapt, se conservă mai greu decât alte nutreţuri, ceea ce face să fie folosită în prima parte a perioadei de stabulaţie, permiţând trecerea treptată de la furajarea cu masă verde la alimentaţia cu furaje conservate.

Conservarea sfeclei se poate face ca atare, în silozuri de suprafaţă sau prin murare, când se toacă şi se amestecă cu alte nutreţuri uscate. Atunci când se alege modul de conservare a rădăcinilor întregi, pentru reducerea pierderilor în cele 4-6 luni de depozitare trebuie să se ţină seama de câţiva factori a căror nerespectare poate duce la pierderi de până la 25%.

Astfel, terenul pe care urmează a se face depozitarea trebuie să fie mai ridicat, pentru a nu permite băl­tirea apei provenite din precipitaţii. În siloz se vor aşeza, bucată cu bucată, numai rădăcini sănătoase (fără leziuni sau urme de alterare), curăţate în prealabil de frunze şi pământ. Un plus de atenţie trebuie acordat aerisirii silozului. Acest lucru se realizează prin săparea unui şanţ central, longitudinal, de 30 x 30 cm, care se acoperă cu un grătar de lemn. Pe acesta, la distanţă de 2-3 m unul de altul, se vor sprijini hornurile de aerisire.

Acoperirea sfeclei se face cu un strat de paie bune, nealterate, pentru a înlătura pericolul incubării mucegaiurilor. Peste acestea se pune un prim strat de pământ de 10-15 cm, care ulterior se va îngroşa până la 40-50 de centimetri. Cele două capete ale şanţului de aerisire se lasă deschise, fiind acoperite cu paie numai în zilele când temperatura a scăzut mult sub 0°C. Pentru o bună conservare a sfeclei, umiditatea în siloz nu trebuie să depăşească 90-95%.

Dacă, din diferite motive, sfecla a îngheţat sau a fost atacată de boli criptogamice, pentru redu­cerea pierderilor prin alterare se recomandă tocarea şi murarea în amestec cu celulozice. Proporţia celor două categorii de furaje este de 75-80% rădăcinoase şi 20-25% furaje uscate, paie şi coceni tocaţi sau chiar făină de fân. Amestecul se realizează prin aşezarea în straturi succesive, concomitent cu introducerea în siloz.

Pentru dezvoltarea fermentaţiei lactice, condiţia principală o constituie scoaterea aerului din masa supusă însilozării, prin tasarea puternică şi permanentă a straturilor pe toată durata umplerii silozului. Astfel, este favorizată fermentaţia lactică şi crearea în masa silozului a unui mediu acid, care împiedică dezvoltarea bacteriilor butirice. Activitatea bacteriilor lactice este condiţionată, pe lângă existenţa suportului nutritiv şi anaerobioză, şi de gradul de umiditate a furajelor ce se însilozează. Practica însilozării a demonstrat că umiditatea optimă este de 60-70%, condiţie ce trebuie respectată şi atunci când se însilozează sfecla tocată în amestec cu grosiere.

După terminarea umplerii silo­zului şi tasare, izolarea faţă de pătrunderea apei din precipitaţii se face prin acoperirea cu un strat de pleavă, tăiţei de sfeclă, baloţi de paie sau cu o folie de material plastic.

Prepararea sfeclei furajere pentru administrarea în hrana animalelor este simplă. Operaţiunile de pregătire presupun spălarea şi fier­berea. Tocarea este bine să se facă cu cel mult două ore înainte de administrare, spre a evita pierderea sucului şi alterarea, atunci când se foloseşte crudă.

În hrana taurinelor, sfecla tocată se poate amesteca cu 30% pleavă, coceni tocaţi, paie tocate sau chiar 5% uruieli. Cantităţile ce se pot administra zilnic sunt: 25-30 kg pentru vacile de lapte, 40 kg pentru taurinele supuse îngrăşării şi 6-15 kg pentru tineretul taurin, în funcţie de vârstă. Deşi taurinele o consumă cu plăcere, folosirea în furajare a unor cantităţi zilnice prea mari provoacă diaree, tulburări cardiace şi respiratorii, din cauza intoxicaţiei cu acidul lactic rezultat din fermentaţia diglucidelor din sfeclă, iar la vacile în lactaţie duce la scăderea grăsimii laptelui şi imprimă acestuia un gust specific. Rădăcinile parţial alterate (cu urme de mecegai), încolţite sau îngheţate se dau în alimentaţie după recondiţionare şi preparare şi numai la anumite specii şi categorii de animale, cum ar fi cele supuse îngrăşării. În hrana ovinelor adulte se pot administra 2-3 kg, iar pentru cele la îngrăşat 4 kg pe zi. La cabaline se pot administra până la 7 kg/zi pentru iepele în lactaţie şi 10-15 kg pentru caii de muncă. Tocată şi fiartă în amestec cu uruieli opărite se foloseşte în hrana porcinelor, în cantităţi de 4-6 kg/100 kg corp, după înlăturarea apei de fierbere şi răcire. Administrarea se va face imediat, deoarece după mai mult de 6 ore de la preparare devine toxică. În hrana păsărilor de curte se admi­nistrează mărunţite în amestec cu uruieli sau întreagă, pentru ciugulit.

Ing. Bogdan MACOVSCHI