Adama Sultan iulie 2020
update 18 Sep 2020

Bătălia pentru ultima redută: agricultura românească II

În numărul anterior publicam interviul acordat revistei Lumea Satului de Piero Francisci, un fermier italian stabilit în România din 1992 şi care a fost dispus să facă o radiografie a situaţiei în care se află ţara noastră, dar mai ales să ofere soluţii pentru redresarea agriculturii, dar şi a altor sectoare. Continuăm interviul pentru că informaţiile oferite merită prezentate datorită valorii lor.

– Există oportunităţi de finanţare în noul PNDR. Pot accesa fonduri europene fermierii mici şi medii? Cui îi este frică de standardizarea proiectelor?

– În ceea ce priveşte PNDR, părerea mea este că întreaga arhitectură a Planului Naţional de Dezvoltare Rurală este inconsistentă. Lipseşte începutul. Adică lipseşte răspunsul la următoarele întrebări:

1. Care trebuie să fie PIB-ul nominal în euro produs de sectorul agroalimentar românesc în anul 2021, după implementarea PNDR 2014-2020 şi după o injecţie de circa 7 miliarde de euro, capital european nerambursabil, şi implicit circa 7 miliarde euro cofinanţare privată sau din bugetul statului?

2. De ce are nevoie România pentru a putea importa cât mai puţine alimente şi pentru a putea exporta cât mai mult produs procesat care conţine ore de muncă, salarii, adică valoare adăugată?

3. Care sunt produsele potenţial competitive cu restul lumii (în funcţie de climă, pedologie, precipitaţii etc.) şi cu care România poate înregistra profit?

4. Care sunt dimensiunile optime pentru anumite culturi agricole sau pentru anumite fabrici pentru a fi competitive?

5. Care sunt serviciile comune care nu pot fi realizate de un singur antreprenor, dar trebuie realizate de stat pentru a crea condiţiile de competitivitate?

6. Care sunt investiţiile majore infrastructurale pentru a folosi la maximum resursele ţării, astfel încât operatorii comerciali să producă cu costuri cât mai mici, sporindu-şi competitivitatea?

Probabil că vom descoperi că pentru a optimiza toate sectoarele din agricultură, din industria agroalimentară şi din energia verde, cele 14 miliarde euro sunt doar o parte mică din ceea ce avem nevoie. Atunci vom stabili sectoarele prioritare şi cele care aduc plus valoare mai rapid şi le vom finanţa exclusiv pe acestea. Profiturile generate de aceste sectoare şi efectul multiplicator pe care îl are în economie un sector performant va finanţa în anii următori alte sectoare, completându-se în 20-30 de ani modernizarea României şi atingerea unui nivel de trai ca în celelalte ţări europene.

– Puteţi fi puţin mai concret?

– Încerc să vă explic mai bine: dacă în judeţul Braşov este nevoie de abatoare, până la un potenţial de X animale/an, şi acest potenţial deja există implementat şi operativ, degeaba finanţăm alte abatoare dacă nu construim şi grajduri şi nu creştem numărul de capete crescute, dar şi piaţa de desfacere. Aceste abatoare, care se vor construi şi cu banii contribuabilului european, se nasc moarte! Avantajul va fi doar pentru ţările apusene, care vând tehnologie şi utilaje. Pentru România avantajul va fi „ZERO“. Din contră, aceste abatoare vor concura cu cele existente, slăbind întregul sector şi punând în criză pe cele care acum, cu chiu cu vai, cel puţin merg. Ajunge cu măsuratul succesului doar în gradul de absorbţie a fondurilor structurale! Succesul trebuie măsurat cu impactul produs în creşterea PIB-ului, pe fiecare milion de euro folosit!

O dezvoltare durabilă are nevoie de un plan unitar, de o viziune strategică de ansamblu şi aceasta este datoria guvernanţilor. Dacă nu aceasta este datoria guvernanţilor, atunci care este datoria lor? Aceea de a lăsa orice iniţiativă la dorinţele fiecărui cetăţean? Aceea de a lăsa piaţa să îşi facă cursul conform ideologiei neoliberaliste, care s-a dovedit dezastruoasă pentru omenire, cu marea criză din 2008, până acum şi până când încă nu se ştie?

– Fondul mutual de creditare a fermierilor este o iniţiativă utopică?

– Această iniţiativă nu este una utopică. Acest fond este necesar şi trebuie să fie dimensionat corespunzător. Înainte de a lansa pe piaţă cifrele, este nevoie, totuşi, de un studiu clar.

Întrebarea este: de ce companiile de asigurare din România nu acoperă şi daunele produse de fenomenele de grindină sau îngheţul de primăvară? Răspunsul este simplu: prima de asigurare, pe care agricultorii din România sunt dispuşi să o plătească, este extraordinar de mică în comparaţie cu riscul şi amploarea posibilelor pagube produse în zonele afectate de grindină sau de îngheţ.

De exemplu, în Franţa sau în Italia companiile de asigurare acoperă aceste riscuri, iar primele de asigurare plătite se ridică la 70, 80 euro/ha, pe când în România prima de asigurare este de maximum 12, 15 euro/ha şi asta dacă te asiguri la preţul de desfacere nerealizat şi nu la costurile de producţie.

Aceasta înseamnă că, înainte de a se lansa promisiuni de genul „Fondul Mutual va reprezenta o plasă de siguranţă pentru agricultură“, de ce nu studiem cu atenţie care este suma necesară pentru a acoperi riscul real? De ce aruncăm cifre care, dacă ne apucăm de un calcul corect, onest şi real, se dovedeşte că acoperă sume infime, în comparaţie cu eventualele şi posibilele daune? Fără un calcul corect, atunci când vom fi loviţi serios de evenimente imprevizibile şi mulţi agricultori vor cere despăgubiri, iar Fondul Mutual nu are suficient capital, ce vom face? Cum se va simţi agricultorul căruia i-au fost „vândute“ promisiuni neacoperite? Se va simţi încă o dată trădat şi îşi va pierde, în totalitate, încrederea în orice fel de asociaţie sau instituţie!

– Statul ar putea să aibă resurse suficiente pentru sprijinirea fermierilor. Zeci de miliarde de euro pe an de la buget pot fi folosiţi pentru agricultură. De ce nu se întâmplă asta?

– Absolut adevărat. România are o datorie publică de doar 40% din PIB, adică cu 20 de procente mai mică decât cea admisă prin tratatele europene. Una dintre cele mai mici datorii din Europa. Dacă raportăm la PIB-ul din 2013, de circa 145 miliarde de euro, vedem că România are suficient spaţiu pentru a spori datoria publică cu încă circa 30 miliarde de euro. Dar una este să te îndatorezi pentru investiţiile care îţi vor restitui capitalul, dobânda şi taxa pe profitul generat, alta este să te îndatorezi pentru ajutoarele sociale care vor restitui probabil voturi dar, sigur, nimic în plus!

Imaginaţi-vă o firmă de trading internaţional, cu capital mixt: 70% statul, 30% producători agricoli, cotată la Wall-Street şi la Londra, care cumpără şi distribuie input-urile şi vinde în orice colţ al lumii doar cereale, la un preţ mai bun pentru fermieri şi cu mai puţină lăcomie decât cea dovedită de traderii globalizaţi. Nu ar fi asta o investiţie care produce imediat bani şi în acelaşi timp protejează producătorul român, adăpostindu-l de atacurile speculative internaţionale?

Un producător care înregistrează profit nu este tentat să îl reinvestească în locul de unde a venit acest profit? Nu se creează astfel locuri de muncă? Aceasta nu înseamnă dezvoltare rurală şi convergenţă spre celelalte state europene?

Ori imaginaţi-vă că rezolvăm problema irigării sau construim centrale care produc energie electrică şi agent termic, folosind resturile vegetale. Cu cât se sporeşte producţia pe hectar? Dar calitatea? Ce cantitate de energie electrică putem vinde din produsele pe care acum noi le aruncăm, iar în Danemarca produc bunăstare?

Ştiţi cât este puterea calorică la un kg de paie? 4.000 kcal/kg, iar cea a motorinei este de 10.500 kcal/kg. Ştiţi că un hectar de păioase produce în jur la 4.000 kg de paie? Dacă facem un simplu calcul: 4.000 kcal x 4.000 kg/10.500 kcal/kg, nu vedem că în fiecare hectar de păioase avem energia echivalentă a 1.523 l de motorină? Când vom pregăti, finanţa şi implementa proiectele care transformă acest etern potenţial al României în bunăstare pentru populaţie? Când?

Marius Şerban