Adama Sultan iulie 2020
update 11 Aug 2020

La Ciocăneşti, s-a redeschis mina turistică Oiţa

Foto: monitorulsv.ro Foto: monitorulsv.ro

În cadrul celei de-a XI-a ediţii a Festivalului Naţional al Păstrăvului organizat la Ciocăneşti în perioada 15–17 august, a fost redeschisă pentru public mina turistică Oiţa. Autorităţile locale vor să amenajeze în scop turistic, în prima etapă, 800 de metri de galerii. Este singura mină din România din care se exploata mangan care se vizitează.

Numele satului Ciocăneşti vine de la pricepuţii meşteri fierari, cunoscuţi sub numele de ciocănari, care au făcut săbii şi alte obiecte din metal pe vremea lui Bogdan Vodă şi a lui Ştefan cel Mare. Localnicii spun că şi vestitul buzdugan cu colţi al lui Ştefan cel Mare, care se află într-un muzeu la Istanbul, ar fi fost făcut la ei în sat. Tot legendele spun că nisipurile Bistriţei Aurii ascund praf de aur, iar localnicii se laudă că multe obiecte din metal „erau ciocănite“ din fierul scos din munţii din preajmă. De la această îndeletnicire şi-au luat numele numeroase familii, astfel încât pe fiecare uliţă a satului găseşti cel puţin o familie Ciocan.

Dacă existenţa aurului pe Bistriţa este mai mult sau mai puţin credibilă, prezenţa minereurilor de fier în munţii din zonă este un lucru cunoscut, aici funcţionând mai multe mine, una dintre ele fiind transformată în obiectiv turistic. Majoritatea bărbaţilor din Ciocăneşti au lucrat zeci de ani într-una dintre cele 15 galerii de la Oiţa. Dacă, pentru unii, mina este acum obiectiv turistic, pentru alţii este locul unde au văzut moartea cu ochii sau şi-au şubrezit sănătatea.

Din cele 15 galerii din care se extrăgea minereu de mangan utilizat la producţia de tablă de la Combinatul siderurgic de la Galaţi, se vizitează doar o parte a uneia dintre ele, intenţia primăriei fiind crearea accesului turiştilor pe o distanţă de 800 de metri de galerie, în viitor amenajările urmând a fi extinse pe o distanţă de 1,5 kilometri.

Fost miner, ghid în mină

Petrică Moroşan este unul dintre foştii mineri care au lucrat la mina Oiţa 27 de ani, actualmente fiind administrator, paznic şi ghid pentru turiştii care doresc să intre în subteran. Fostul miner simte regretul anilor în care intra în schimb împreună cu câteva sute de ortaci pentru a câştiga bani frumoşi cu care îşi întreţinea familia, dar şi pentru a da de lucru siderurgiştilor de la Galaţi sau angajaţilor de la uzina de săruri de mangan de la Iacobeni, unică în ţară şi care a asigurat, până în 1994, substanţele necesare industriei de îngrăşăminte chimice şi industriei siderur­gice, livrând chiar şi la export sărurile de mangan produse.

După un scurt instructaj, Petrică Moroşan împarte turiştilor cizme de cauciuc, căşti şi lămpi de miner, recomandându-le să-şi pună şi haine groase, pentru că temperatura în mină este de 3 grade Celsius. Ghidajul începe cu un scurt istoric al minei. Primele documente privind activitatea minieră în regiune datează din 1770, când boierii moldoveni care exploatau rudimentar minereul de fier din zona Iacobeni s-au asociat. În perioada interbelică două societăţi s-au ocupat de exploatarea manganului, minele fiind naţionalizate pe 11 iunie 1948. Până în 1990 minele au fost grupate în cadrul Direcţiei Regionale Miniere Vatra Dornei, apoi au aparţinut de Min Bucovina, până la închidere. La această mină lucrau în trei schimburi peste 1.000 de oameni din Bazinul Dornelor.

Drumul spre „inima pământului“

La intrarea în mină, imediat după gura de acces, la lumina lămpilor se vede un prim utilaj folosit de mineri, un cărucior cu care era transportat minereul. Din drumul spre „inima pământului“, ghidul face o abatere în partea dreaptă pentru a ne arăta spaţiul special amenajat în care se ţinea dinamita, dar şi un front de lucru din care se exploata minereu în momentul închiderii minei.

„Vrem să deschidem în scop turistic 1,5 kilometri de galerii, dar mina, fiind închisă foarte mult timp, sunt unele surpări şi până nu asigurăm condiţiile de securitate nu putem permite accesul. Vrem ca cei care intră în mină să vadă modul de exploatare a manganului. Oricând această mină poate fi deschisă, rezerve de mangan fiind suficiente pentru o exploatare eficientă. Înainte se extrăgeau cam 200 - 300 tone pe zi, dar în anul 2000 s-a luat decizia închiderii minei, galeriile intrând în conservare“, ne-a spus Petrică Moroşan. Fiind vorba de o mină, „ochiul de vultur“ al ghidului „mătură“ în permanenţă turiştii pentru a fi sigur că nimeni nu s-a îndepărtat de grup. Apoi explică: „Acesta este un troc în care se încarcă materialul cu o sapă şi se punea în tona care era la uşă. Aici este o firidă în care se ţinea dinamita. De la schimb la schimb dinamita se preda de artificieri şi se ţinea într-un seif încastrat în firidă la care avea acces doar artificierul de tură. De aici se mai merge 1,5 kilometri în mină, după care se urcă 50 de metri pe un suitor şi se face iar o distribuţie la fronturile de lucru.“

Deşi nu este spectaculoasă ca o mină de sare, nu are statui sculptate, lacuri din care să reflecte lumina, mina de mangan stârneşte interesul atât turiştilor, foştilor mineri care îşi aduc aminte cu nostalgie de tinereţe, cât şi tinerilor care vor să vadă în ce condiţii au lucrat părinţii şi bunicii lor. Fiind o zonă cu izvoare la intrarea în mină, accesul se face prin apă, sistemul de pompe nefiind funcţional pentru că, deocamdată, galeriile nu sunt alimentate cu energie electrică. După primii paşi rămâi impresionat de condiţiile grele de muncă ale minerilor, în frontul de lucru al minerilor apa picurând din tavan.

Muzeul minei

La redeschiderea minei a fost inaugurat şi un mic muzeu în care este expus minereu de mangan, bauxita roşie şi alte metale, planşe care prezintă fluxul tehnologic din mină, norme de protecţie, activităţi specifice din mină.

Din ceea ce s-a mai păstrat s-a amenajat un mic muzeu, astfel încât vizitatorii să-şi facă o idee privind modul de exploatare a minereului din această mină, să vadă cum arată minereul extras din galerie. Expoziţia fiind amenajată într-o fostă sală de şedinţe a exploatării miniere, pe pereţi încă se mai păstrează picturile cu flora şi fauna din zonă. „Mi-a plăcut ceea ce am făcut, era o muncă sigură, aveam unde să vin la lucru în fiecare zi, nu aveam grija zilei de mâine cum este acum. După ce te obişnuiai, cam în două săptămâni ţi se părea că este ceva normal, eram mulţi colegi, veneam peste 1.000 de oameni zilnic, se lucra în flux continuu cu excepţia zilei de duminică.

Ziua de lucru începea la ora 6:00, venea autobuzul şi ne aducea la mină unde mi se dădea o masă gratuită. După ce mâncam ne echipam şi la ora 8 ne apucam de treabă. Ieşeam la 13:30 – 14:00, făceam baie, după care eram duşi acasă. Şase ore stăteam în mină, totul depindea de cum ne îndeplineam sarcinile de serviciu trasate. Aveam o normă, se lucra în acord, trebuia să facem planul şi să dăm minereul care era trecut de şefii noştri în norma de lucru“, ne-a spus Petrică Moroşan.

Silviu Buculei

Articole înrudite

Articole recente - Lumea Satului