ipso august 2021    reclama youtube lumeasatuluitv

Multinaţionalele înghit totul. Bătălia pentru ultima redută: agricultura românească

Publicăm în acest număr al revistei prima parte dintr-un interviu dezarmant de sincer cu Piero Francisci, un fermier italian stabilit în România încă din anul 1992, care lucrează pentru investitorii din ţara lui câteva mii de hectare de teren în judeţul Teleorman. În cadrul interviului vom vedea că Piero Francisci a reuşit să radiografieze perfect starea României, dar cu onestitate face şi propuneri pentru ieşirea din situaţia în care ţara noastră se află.

O radiografie sinceră

În România, până de curând, făceau agricultură numai şefii de CAP-uri, statul neavând până în prezent nicio strategie de dezvoltare a acestui sector. Ideea de piaţă liberă în sectorul agricol este o glumă, consideră fermierul, în condiţiile în care toate statele subvenţionează puternic agricultura. Francisci spune că în agricultură deciziile politice fac diferenţa între prosperitate şi sărăcie. Mai mult, fermierul este de părere că, în cel mult cinci ani, vor mai face agricultură doar fermierii care deţin suprafeţe uriaşe de teren, iar noi vom deveni cu toţii angajaţi la multinaţionale. 

– Cum s-a ajuns la decapitalizarea agriculturii până la cota de avarie? 

– Orice activitate care nu realizează profit se decapitalizează. Agricultura României, din perioada postdecembristă până la aderarea la Comunitatea Europeană, era dezastruoasă. Făceau agricultură doar foştii şefi, mai mici sau mai mari, din fostele Cooperative Agricole de Producţie (CAP-uri), din fostele IAS-uri sau foşti lucrători în aceste structuri comuniste, abandonaţi sub clasica lozincă „descurcaţi-vă“ şi care au muncit pământul retrocedat în anul 1991. Zestrea pe care o aveau la dispoziţie era învechită, moştenită de la vechiul regim. Strategiile pentru a folosi agricultura ca pe o locomotivă a dezvoltării durabile a României, pentru multe decenii a lipsit, chiar din anul 1990, şi, din păcate, lipseşte în continuare. Programul SAPARD (de preaderare) şi primii şapte ani de PNDR au adus în lumea agricolă o brumă de capital, care a permis o uşoară ridicare tehnologică, dar în acelaşi timp fără o politică coerentă care să protejeze producătorii, iar această retehnologizare s-a transformat într-o capcană uriaşă.

– Ce se întâmplă în agricultura României astăzi?

– Acum multe unităţi retehnologizate nu produc profit ci doar pierderi, aşa că intră în insolvenţă, opresc activitatea şi tehnologiile rămân fier vechi, fără nicio valoare. Preţurile oferite de piaţă, la toate produsele care provin din agricultură, sunt la maximum 2/3 din preţurile medii din Comunitate Europeană, subvenţiile reprezintă 1/3, dar costurile sunt la fel ca în celelalte ţări europene, în multe situaţii chiar mai mari.

Cu aceste preţuri viciate de furtul uriaş la TVA care se produce la marfa importată, viciate de o putere de cumpărare a cetăţeanului român egală cu 25% din media europeană, agricultura, şi nu doar acest sector, nu are nicio şansă.

Fermierii medii şi mici vor pieri

– Este sănătoasă polarizarea fără precedent dintre fermierii mici şi cei mari? Cum se poate ieşi din această situaţie?

– Răspunsul este simplu: această situaţie, fără o schimbare ideologică, este inevitabilă. Fermierii medii şi mici vor pieri! Diferenţa între costurile variabile şi preţurile primite pe unitatea de produs este atât de mică încât vor rezista doar structurile uriaşe, care au posibilitatea de a face economie de scală. Dar nu observaţi ce s-a întâmplat cu comerţul? Nu vedeţi că hipermarketurile au înghiţit comerţul magazinelor mici? Acesta este mersul! În România, în maximum cinci ani,  agricultura va fi doar pentru cei care deţin suprafeţe uriaşe, de peste 20.000 hectare şi care îşi vor putea vinde cantităţi uriaşe la preţuri minime multinaţionalelor. Acest capitalism sălbatic, aşezat pe ideologia neoliberalistă, fără reguli, fără etică şi fără moralitate, va înlocui comunismul din secolul XX. Vom fi cu toţii „salariaţi“ ai multinaţionalelor, iar cei care s-au născut cu spirit de întreprinzător vor dispărea din societate. Hipercapitaliştii lumii, susţinuţi de guvernanţi corupţi, vor domina în următoarele secole, până când nu se va naşte din slăbiciunile elitei actuale alcătuită de capitalişti şi bancheri un nou „Tiers état“ (stat terţ n.r) care se va revolta, aşa cum s-a întâmplat în Franţa, în anul 1789.

Singura soluţie este implicarea statului. Acesta trebuie să fie cel care promovează eficient şi competitiv munca celor mici şi medii, astfel încât munca lor să fie răsplătită, iar invazia supercapitaliştilor oprită. Altfel, ne paşte un capitalism-comunist care va marca în rău multe generaţii viitoare.

– Când vom ajunge să avem dobânzi subvenţionate ca în Occident şi de ce au reţineri băncile faţă de creditarea agriculturii?

– Orice bancă are obligaţia de face profit chiar dacă este orientată către fermieri, dacă este privată sau de stat. Problema e: cum îl facem? Îl facem din muncă sau din speculaţie, călcând pe cadavre? Şi aceasta depinde de politică, nu de sistemul bancar! Ar trebui să fie politica cea care domină şi în­dreaptă sistemul bancar spre un sector sau altul, în funcţie de un „desen“ strategic, care se naşte din dorinţa de a crea prosperitate. Dar, din păcate, în ultimii 20 de ani s-a întâmplat invers. Lobby-urile, finanţate de sistemul bancar, au obţinut de la guverne şi parlamente slabe şi corupte legi şi reguli care au strivit clasele sociale mijlocii, aruncându-le în sărăcie, şi au polarizat lumea. Cum este posibil ca doar 5% din populaţia mondială să deţină 90% din capitalul şi patrimoniul lumii? Inteligenţa, cunoştinţele şi talentul sunt doar la 5% din populaţie? Ceilalţi 95% sunt toţi nişte proşti?

Soluţia, naţionalizarea sistemului bancar

– Şi totuşi... de ce nu creditează băncile agricultura?

– Băncile nu creditează agricultura pentru că, mai degrabă, creditează comerţul speculativ cu produse agricole. Băncile de astăzi nu sunt instituţii de binefacere, cele private nu au fost niciodată; sunt rechini înfometaţi de profit şi bonusuri, înarmaţi cu cinism! Doar dacă naţionalizăm o parte importantă din sistemul bancar ne putem întoarce la speranţă. Doar dacă sistemul bancar va fi, din nou, o verigă importantă pentru dezvoltare şi prosperitate pentru cei mulţi, nu doar pentru unii! Şi vă asigur că sunt un om de dreapta, dar de dreapta  socială, care stimulează talentele, dar cu respect pentru toţi ceilalţi şi cu dorinţa de a crea prosperitate pentru toţi cei care o merită, prin muncă, şi pentru cei care respectă etica, morala şi legile juste.

– De ce nu se poate garanta un credit cu pământul în România?

– Agricultura românească are o problemă administrativă structurală majoră: unde este pământul şi al cui este, legal vorbind? Fără cadastru, acest activ – „pământul“ – are valoare „ZERO“! În orice stat gajul cel mai preţios este pământul. În România NU! Şi asta deoarece din punct de vedere legal poziţia geografică este nesigură, în lipsa planurilor parcelare recunoscute la OCPI.

Zonele rurale din România, încă în feudalism

– Ne întrebăm: de ce după 25 de ani încă nu avem cadastru?

– Simplu: pentru că arhitectura democraţiei României este aşezată pe această confuzie. În zonele rurale, primarul este stăpân; el este cel care ştie sau se face că ştie cum este situaţia cu pământul. El dispune cine îl lucrează şi cine nu, şi acest schimb de favoare, aşezat pe mica înţelegere între săteni, se transformă în voturi atunci când sunt alegerile, fie politice, fie administrative, prezidenţiale sau europene! În acest sistem feudal, unde noţiunea de drept şi de drepturi este una vagă sau deloc cunoscută, cetăţenii, timoraţi şi ignoranţi, votează o „elită“ care conduce de 25 de ani ţara cea mai bogată în resurse naturale, dar cea mai săracă din Europa în calitatea vieţii populaţiei! Toate celelalte probleme sunt legate de această situaţie. Dar întrebarea firească este: care este soluţia? Una singură: o clasă politică onestă, care este susţinută de consilieri capabili şi competenţi. Cum găsim o clasă politică onestă? În primul rând, cu salarii echivalente mediei europene, în al doilea rând, cu legi extraordinar de severe (pedeapsa pe viaţă, de pildă) împotriva actelor de corupţie şi a celor care încalcă etica şi moralitatea.

Marius Şerban