Fără îndoială, vremea ca şi vremurile se rotesc acum după alte rânduieli.
Suntem supuşi, la urma urmei, unor fenomene pe care însăşi mintea umană le-a închipuit. Numai că, odată slobozite forţele descătuşate, s-au năpustit ca un bivol negru tocmai către cei care le-au născocit.
Adevăr verificat – natura nu poate fi învinsă.
Se poate însă coabita în deplină armonie cu condiţia respectului reciproc. Că este aşa vă voi da un exemplu. Doar un exemplu.
Era prin 1972, când apele râurilor transilvane şi-au ieşit din matcă, transformând în timp record un peisaj mirific în munţi de nămol.
La Satu Mare ori la Sighişoara stihiile demente au şters totul în calea lor, astfel încât oamenii gândeau la bejenie.
Ei bine, lucrurile au fost ţinute totuşi în frâu şi s-a purces degrabă la proiectarea unui sistem controlat al eventualelor viituri, lucrările efectuate fiind mărturie şi astăzi şi reprezentând în sine adevărate premiere hidrotehnice şi de artă.
De atunci apele s-au îmblânzit şi oamenii aproape au uitat ucigaşa întâmplare.
În ţară însă tăvălugul democraţiei dâmboviţene a îndemnat la lipsă de cumpătare, dezghiocând în sufletele labile setea înavuţirii.
S-a început cu sistemele de hidroamelioraţii, s-a continuat cu defrişări sălbatice, peste 2,2 milioane de ha terenuri erodate fiind puse pe fugă.
Agricultura, în mare parte, s-a întors la începuturi, fărâmiţarea excesivă făcând imposibile orice intervenţii tehnice.
Incapabili să priceapă pericolul, decidenţii au trecut la modificarea cursurilor de ape, zeci de microcentrale electrice obligând apele să devieze de la cursul lor normal.
Bazinele de retenţie ancestrale, acele cursuri croite de ape în vreme de nevoie, adică pârâiaşele inexistente la timpul secetei, au fost colmatate, fiind confundate cu gropile de gunoi astfel încât orice cădere de apă mai acătării preface curţile oamenilor în vremelnice dar pustiitoare lacuri ori viituri.
Au intervenit mai apoi exploatările de nisip şi pietriş, o intervenţie mai mult decât periculoasă în echilibrul natural al habitatului.
Şi încă. Mijloacele de lucru fiind modeste, mai cu seamă în zona de deal, aratul din vârf către coastă a înlesnit tăvălugul viiturilor.
Vegetaţia arboricolă, perdelele de protecţie, câte mai erau, au căzut pradă topoarelor, înăsprind răzbunarea descărcărilor de nori.
Au trecut aproape douăzeci şi cinci de ani de viaţă nouă cu costuri irecuperabile.
La fiecare trei minute, au calculat specialiştii, drujbele – ce glumă sinistră, drujbă înseamnă prieten, aşadar aceste unelte ucigătoare, pun la pământ un hectar de pădure.
În zona Rânca – Novaci, acolo unde prăpădul a fost mai neiertător, şapte întreprinderi, toate străine, au tuns munţii, peisajul de basm de odinioară fiind alungat în nefiinţă în favoarea unor zone rezidenţiale de vacanţă, fiindcă, nu-i aşa, betonul e de preferat acum clorofilei şi sănătăţii.
Fenomen încă mai periculos, tornadele sunt acum prezente şi pe la noi.
Deunăzi, în zona cu pricina, 55 ha de pădure au fost smulse de forţa uraganului în doar câteva minute.
Nu mai e linişte acum în codru. „Sfântul împărat“, cum îl preţuia poetul nepereche, nu mai e decât fieful unor hoţi ale căror topoare îngroaşă avutul unor bancheri de ocazie.
România e pe cale să se prefacă în pustă.
Viitor care ni se şi doreşte de către cei care au pus stăpânire pe averile noastre.
Bătuţi de soartă, de potopul cerului, suntem însă, în fapt, învinşi de propria nerozie.
„Deşteaptă-te române“, grăieşte imnul nostru.
Din nefericire, bezna ignoranţei e prea deasă.
Vin alegeri, pleacă unii, le iau locul alţii, România rămâne însă abandonată.
Cineva spunea, cu dreptate cred eu, că succesul ticăloşilor e înlesnit de pasivitatea oamenilor de bine.
Până când? Întreb şi vă întreb.
A da cinstea pe ruşine e la îndemâna oricărui dezertor.
Succesul este însă al luptătorilor şi nu al visătorilor.
Ce ni s-a întâmplat în această vară nu e decât un avertisment. Şi, vă mai ziceam, din păcate natura nu glumeşte.
Abandonul şi ticăloşia se plătesc. Şi încă scump. Luaţi aminte!
Gheorghe VERMAN