reclama youtube lumeasatuluitv
update 19 Aug 2019

Un student - fermier în vârf de munte

Pe Silviu Vasile Lazăr, student la Silvicultură, la Universitatea „Ştefan cel Mare“ din Suceava, l-am găsit undeva, la 1.200 de metri altitudine, într-un gol alpin din Putna Secrieş, comuna Moldoviţa, în ipostaza de fermier. Un crescător de animale aflat în faţa unei decizii importante, cea de a opta pentru convertirea fermei de vaci de lapte într-una de bovine pentru carne, aşa cum fac mai toţi fermierii din zona de munte a Moldovei, în general, şi a Sucevei, în particular. Aici îşi are proprietatea bunicul său, Petrea Moroşanu, un ardelean care a trecut munţii cu foarte mulţi ani în urmă, spre a se ocupa de oierit. A fost un fel de interviu în patru, nouă, adică redactorului, bunicului Petrea şi nepotului Silviu, alăturându-ni-se ing. Alexandru Crăiuţ, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Taurine „Runc“ din Moldoviţa, un fervent apărător al micii gospodării de munte şi-un promotor al introducerii raselor de carne în fermele ţărăneşti.

– Silviu, ce faci aici, la aşa mare depărtare de sat, în creierul munţilor?

– Aici am crescut, alături de bunicul meu, de la care am învăţat cam totul despre animale, iar eu aş vrea să duc tradiţia familiei mai departe. Bunicul a crescut întâi oi, a avut şi capre, vaci de lapte, iar acum încercăm să trecem la bovine pentru carne.

– De ce crezi că rasa de carne este mai bună decât vaca de lapte?

– Nu mi-ar trebui atâţia oameni ca forţă de muncă, n-aş mai avea atâtea cheltuieli cu laptele, având în vedere că zona nu este electrificată şi a fost nevoie să recurg la o alternativă foarte costisitoare pentru curentul electric. E adevărat, veniturile, în varianta vacii de carne, vin doar o dată pe an, iar la vaca de lapte încasezi bani lunar, dar, cu un pic de chibzuinţă, îţi poţi organiza cheltuiala pe totul anul, fără să întâmpini probleme ulterioare de finanţare.

– Înţeleg că eşti student. Cum împaci statutul de fermier cu cel de student, când ai timp să le faci pe amândouă?

– Sunt student la Silvicultură, o meserie nu foarte îndepărtată de ceea ce fac la ferma bunicului, deci sunt cumva profesii complementare, nu concurente. Timp am fiindcă nu stau deocamdată sută la sută la fermă. Alta va fi discuţia când am să preiau în totalitate afacerea.

– Apropo de bunicul, de când vă ocupaţi de creşterea animalelor, dle Petrea Moroşanu? Numele spune că veniţi din Ardeal...

– Din Ardeal sunt de fel. Cresc animale dintotdeauna. Am avut 200 de oi, 40 de vite mari, am 40 ha de păşune şi fâneţe ale mele, tot ceea ce vedeţi aici şi dincolo de deal e al meu, deci am spaţiu proprietate privată şi de păşunat, şi de iernat animalele. Acum să zic că îi predau ştafeta nepotului meu, îl învăţ tot ceea ce ştiu eu despre animale.

– Cu noi se află şi dl ing. Alexandru Crăiuţ, de la Asociaţia Crescătorilor de Taurine din zonă. Dle inginer, cum îl ajutaţi pe Silviu, de fapt, pe toţi crescătorii de animale din Moldoviţa?

– Dl Moroşanu face parte din asociaţia noastră din 2007, e membru fondator, dar ne cunoaştem de 50 de ani. Asociaţia noastră nu e foarte numeroasă, are 70 de membri, dar e foarte puternică, deoarece cuprinde cei mai gospodari oameni din comună, iar două treimi sunt tineri. Mă bucur să vă spun că 26 din 70 de fermieri sunt beneficiari ai Măsurii 141, iar acum am selectat 11 tineri cu vârsta sub 40 de ani, pentru Măsura 121. Aşteptăm doar să se definitiveze detaliile (manualul de proceduri, ghidul solicitantului) şi plecăm iar la treabă pentru a consolida gospodăria de munte, unde se lucrează ca-n industrie, o industrie de data aceasta nepoluantă, 24 din 24, fără sâmbete şi duminici sau sărbători. Se munceşte din greu, iar munca în zootehnie nu e preţuită şi plătită.

– Revenind la tine, Silviu, aici văd că e o zonă vitregă, nu aveţi curent electric, terenul este accidentat. Cum te descurci?

– Am pus, cum vă spuneam, nişte panouri solare, dar ele nu înmagazinează energie cât să ducă un tanc de răcire, iar iarna, exact când avem nevoie mai multă de lumină, când volumul de muncă e maxim, ne lasă curentul, aşa că apelăm la vechiul felinar sau la lampă.

– E greu, cum spunea şi dl Crăiuţ, dar nu cedezi, nu?

– Citeam în nişte documentare că, înainte, un fermier hrănea patru persoane, iar acum dă mâncare, în medie, la 145 de oameni. Agricultura ar trebui să fie foarte importantă şi la noi. Bine, v-am zis, e greu în zona aceasta, nu ne ajută utilajele, noi am rămas la cal... În fine, nu cedăm, luptăm în continuare, poate şi pentru că altă soluţie nu avem, dar mai ales pentru că aşa ceva este posibil în zona noastră, cu aşa ceva putem dezvolta gospodăria de munte şi localitatea noastră, cu creşterea animalelor.

– Poate că aici, de fapt, în zilele cu potenţial deosebit, ar fi nevoie de politici agricole sau publice speciale, ştiu şi eu, mă gândesc la electrificare, la drumuri, apoi la subvenţii.

– Poate în special să facă ceva preţului laptelui, fiindcă e foarte mic în raport cu cheltuiala.

– Preţul este rezultatul dintre cerere şi ofertă, statul nu are cum să intervină în acest segment. Poate în­cerca altceva în sistemul de subvenţii...

– Să ne lase să exportăm, de exemplu, dar nici aici nu e în ordine, întotdeauna ne lovim de o incredibilă birocraţie. Apropo de birocraţie, am vrut să aplic Măsura 121, să iau un tanc de răcire, o mulgătoare, panouri solare, nişte utilaje, un tractor. Totul a fost bine până când mi-a zis cineva că nu se poate, nu am grajd nou, cum vor ei. Am grajduri, ele nu-s moderne, dar nici n-aş putea aduce aici, în vârful muntelui, condiţiile pretinse. Pe urmă, de unde să iau atâţia bani, fiindcă o construcţie după standardele respective este extrem de scumpă?!

– Ce ziceţi, dle Crăiuţ, ce sfat îi daţi lui Silviu?

– În arealul acesta unde ne aflăm potenţialul terenului e redus, laptele nu acoperă costurile, aşa că eu îi îndrum pe toţi să treacă la creşterea raselor de carne, Angus, de exemplu. Şi exploatarea e mai simplă, faci păşunat pe parcele, condiţie în care se asigură şi îngrăşarea terenului. Angusul are un randament extraordinar, la greutatea de 500 kg ponderea oaselor e de 20%, restul e numai carne. Problema e că trebuie să găsim o nişă comercială, să valorificăm această carne ca produs ecologic, deci la un preţ mai mare. Sigur că piaţa operează altfel, dar mă gândeam la soluţii alternative, eventual să se atribuie subvenţia pe rase, pe zone.

– Interesant. Tu ce spui, Silviu?

– Nu ştiu prea multe despre rasele de carne, dar din ce m-am informat şi am vorbit cu alţi fermieri, Angusul se întreţine mai uşor, însă creşterea în greutate e mai mică decât la Charolais, plus că ultima mănâncă orice i-ai da. Eu cred că o să cresc Charolais. Că vreau să renunţ la vaca de lapte e fapt ştiut, facem deja asta progresiv, de câţiva ani. A rămas doar problema rasei pe care o voi avea pe viitor în fermă.

– Succes mult!

Maria BOGDAN

Articole înrudite