Familia Tinca - fierarii artişti de la izvoarele Mureşului
Comuna Voşlăbeni sau varianta Voşlobeni, prima – oficială, a doua – de suflet, este situată la izvoarele Mureşului, în Harghita, al doilea sat al comunei găzduind şi staţiunea/vechea tabără studenţească de altădată Izvorul-Mureşului. Aşezarea este considerată singura vatră românească din secuime, populaţia, de 2.000 de locuitori, fiind alcătuită în proporţie de 70% de români. Localitatea este atestată documentar din anul 1630, dar se apreciază că primii locuitori au descălecat din Moldova cu mult înainte. De altfel, numele de început a fost Oşlob, de la Oşlobeni (Neamţ), primul pământ lucrat purtând acelaşi nume. Voşlobeni este plasată în interiorul Carpaţilor Orientali, la o altitudine de 780 m, la sud de Depresiunea Giurgeului, sub Dealul Cocoşelul, şi la poalele munţilor Giurgeu şi Gurghiu.
Aici, într-o zonă cu o populaţie oarecum îmbătrânită, cu tineri plecaţi în străinătate sau la oraş, ocupaţiile de bază sunt agricultura şi exploatarea /prelucrarea primară a lemnului (a doua sperăm doar să se pondereze, cunoscută fiind situaţia dramatică a codrilor din acea zonă, unde munţi întregi au fost despăduriţi prin defrişări masive şi nu se ştie cât de legale). La Voşlobeni am găsit şi noi o familie de fierari, unica din localitate, unde tată şi fiu au transformat vechea meserie de gospodărie în artă a prelucrării. De fapt, e mai mult, fiindcă fac acest lucru exclusiv manual, folosind poate cele mai rustice unelte: ciocanul, nicovala, foalele (n.n. - instalaţie pentru pomparea aerului asupra cărbunilor aprinşi cu ajutorul unui burduf de piele), cuptorul pentru înroşirea fierului înainte de prelucrare cu ciocanul, cleşti de diverse forme şi dimensiuni, pentru manopere intermediare, scule de mână confecţionate tot în atelier etc.
Un meşter care nu şi-a părăsit atelierul de 46 de ani
Constantin Tinca, tatăl, face această meserie, spune domnia sa, iar noi am fi tentaţi să-i zicem meşteşug, de 46 de ani. Şi tot de 46 de ani lucrează în acelaşi atelier. Îşi aminteşte ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri ziua în care tatăl său l-a trimis cu o treabă la fierarul de atunci al satului: „Să fi avut 10 ani, cred. Am fost atât de fascinat de tot ce se întâmpla în acea cămăruţă, cum se înroşea fierul, cum se modela sub loviturile ciocanului, încât mi-am spus pe loc că asta vreau să fac. Şi asta am făcut. A fost visul meu.“ A stat întâi în ucenicie, apoi s-a calificat, fiindcă pe vremea CAP-ului nu se putea fără o diplomă, ca şi astăzi, de altfel, dar din cu totul alte motivaţii. Atelierul aparţinea cooperativei săteşti: „Lucram pentru oamenii din sat deunăzi vreme, adică reparam o căruţă, potcoveam caii şi confecţionam obiecte de uz gospodăresc.“ De 15 ani, poate pentru că nici căruţe şi nici cai n-or mai fi, Constantin Tinca s-a adaptat vremurilor, cerinţelor, tendinţelor şi confecţionează în atelierul său porţi, garduri, în general feronerie. De lucrările sale spune că sunt interesaţi şi românii, şi străinii: „Faptul că noi lucrăm manual totul, adică numai din ciocan, dă originalitate produsului, plus că modelul aplicat (flori, frunze, figuri geometrice etc.) aduce o frumuseţe în plus.“
Meşteşug preluat şi perfecţionat din tată-n fiu
Celălalt Constantin Tinca, fiul, Costi, cum îl numesc apropiaţii, a învăţat fierărie de la părintele său şi o practică de ceva vreme cu mare drag. Când am vizitat atelierul lucra la un candelabru: „Acum fac un lampadar după toate regulile de lucru cu fier forjat. Nu folosim sudură ori elemente semifabricate, totul se bazează strict pe prelucrare manuală, cu ciocanul, de fapt cu două ciocane, fiindcă la cele mai multe obiecte lucrăm în doi, ciocanul mare şi ciocanul mic, la cald, pe nicovală. Îmbinările sunt realizare cu nituri sau, după caz, prin şuruburi. Facem totul ca acum sute de ani. Chiar şi cărbunele pe care-l folosim – mangalul de Bocşa, de calitate şi căutat inclusiv în Vest – este obţinut prin procedee tradiţionale, empirice. În asta constă şi farmecul, mă rog, medievalul este căutat, patina vremii... De fapt, noi dorim să păstrăm acest stil, care dintr-un punct încolo poate deveni artă; dă unicitate produsului, îl personalizează.“ Cei doi meşteri nu renunţă la tehnica lor de lucru, indiferent ce-ar fi. „Realizăm şi elemente încadrate într-un soi de modernism, dar facem asta după tehnica noastră. În clipa în care ni se cer lucruri care ne-ar determina să abdicăm de la stilul nostru, declinăm comanda. Timpul de lucru este lung, ceea ce ar putea fi un inconvenient pentru client.“ Pentru clientul care n-ar valoriza produsul, am adăuga noi: „La un candelabru lucrez undeva la trei săptămâni, nu singur, cum spuneam, ci cu un ajutor.“
Porţi pentru Muntele Athos
Piesa de rezistenţă, nu numai prin dimensiune, ci şi prin complexitatea lucrării şi mai ales a destinatarului ei, a fost o poartă lucrată pentru Muntele Athos: „A avut 800 kg şi am muncit la ea timp de şase luni. Am avut mai multe comenzi de la mănăstiri, biserici ortodoxe şi nu numai, dar de la noi pleacă şi alte genuri de lucrări, cum ar fi arme medievale, pentru decorarea localurilor şi a cramelor, felinare, obiecte de mai mici dimensiuni, pentru suveniruri, fiindcă oricine trece pragul atelierului ar vrea o amintire de la noi.“
Pentru finisaje sunt mai multe soluţii: „De regulă, noi le propunem clienţilor, mai ales pentru lucrările de interior, să nu schimbe aspectul metalului prelucrat în foc, pentru că-şi pierde din valoare; acolo este toată frumuseţea. Dacă trebuie neapărat se pot utiliza culori, nuanţe care să nu se abată prea mult de la natural, lac incolor pentru protecţie, de exemplu.“
Obiectele sunt gândite astfel încât să-şi poarte o oarecare supleţe, eleganţă, iar ele sunt combinate tot cu materiale naturale, prietenoase, calde – lemn, piatră, sticlă. La un felinar exterior, de pildă, nu doar clientul, ci mai cu seamă meşterul găseşte locul unde trebuie plasat – perete placat cu piatră sau chiar din piatră – şi soluţia potrivită pentru focalizarea luminii, în funcţie de compoziţia care trebuie evidenţiată.
De aceea şi spuneam că aici nu-i vorba doar despre fierărie sau feronerie pur şi simplu, ci şi de o aplecare spre artă, în fine, cunoştinţe cel puţin minime despre design.
Maria BOGDAN
