Adama Sultan iulie 2020
update 4 Aug 2020

Viiturile, răzbunarea naturii batjocorite

Oricât mă străduiesc să scrutez cu ochii minţii marea rotire a anotimpurilor de odinioară nu pot să-mi amintesc ceva mai fioros decât această primăvară cu ifose de ingenuă vedetă, hotărâtă să împungă cu coarnele de bivol negru oameni şi locuri statornicite de când se ştiu întru veşnicirea unor realităţi ce păreau nemuritoare.

Numai că, odată dezlănţuite puhoaiele, au înnebunit de-a binelea, luând cu ele cam tot ce le-a ieşit în cale.

Era în zodia sărbătorilor pascale când, aşijderi unui blestem, sărbătoarea s-a preschimbat în nemăsurată durere.

Apele n-au mai cunoscut mila şi vieţi de oameni cu agoniseli de o viaţă au pornit spre niciunde.

În Teleorman, în Dâmboviţa, în Argeş, în Mehedinţi şi, Doamne, în câte alte locuri viaţa s-a oprit, cel puţin pentru o clipă, în loc.

Au urmat dealurile. Au plecat şi ele la vale mânate din urmă de urgia puhoaielor.

Am văzut livezi în floare îngenuncheate de tăvălugul viiturilor, locurile devenind pentru întotdeauna peisaje cu geometrie variabilă.

Într-o asemenea întâmplare moare până şi speranţa.

Hârleţul devine neputincios, iar hotărârea oamenilor un dat de prisos.

Cine e de vină? Natura sălbăticită de preaplinul ploilor de primăvară?

Ei bine, în ceea ce mă priveşte cred că am mai primit o usturătoare lecţie.

Când am căsăpit fără milă pădurea, când am tras plugul din deal în vale, când am sluţit albiile râurilor cu tot ce ne-a prisosit, când încăpăţânarea ne-a răsădit pe malul apelor, ei bine, toate aceste răni pricinuite locurilor cu dărnicie dăruite nouă de Cel de Sus şi-au găsit oblojirea în răzbunarea naturii batjocorite.

Şi mai e ceva! Natura nu poate fi învinsă. Cu ea se poate colabora şi deci convieţui.

Sigur o vom lua de la capăt. Vom încerca aproape imposibilul.

Dar, luaţi aminte, aici e aici!

Se spune, şi pe bună dreptate, că trebuie judecat global şi acţionat local.

Fără un proiect naţional raţional, fără a înlătura orice eroare umană şi, mai cu seamă, înfruntarea nechibzuită a mediului, fără toate acestea orice efort material reprezintă bani aruncaţi pe apa sâmbetei.

Sistemul naţional de irigaţii şi desecări, oprirea alunecărilor pe cele peste 2,2 milioane de hectare, tehnologii adecvate lucrului în pantă, un vast program de împăduriri – toate acestea sunt priorităţi naţionale fără împlinirea cărora riscăm retrăirea catastrofelor.

Să nu uităm iarăşi că deşertificarea a devenit o realitate.

Nisipurile Olteniei se mişcă aşijderi celor din deşert, grădinile promiţătoare de odinioară devenind acum doar dureroase amintiri.

Sunt, fără îndoială, multe, chiar prea multe de pus în ordine.

Numai că de un sfert de secol batem pasul pe loc. Şi peticim. Suntem săraci, zicem adesea.

Şi e adevărat! Dar mai degrabă cu mintea.

Ceea ce facem ar trebui construit durabil. N-avem timp şi deci nici voie să mai dăm cinstea pe ruşine.

Cu terenuri apte recordurilor noi adunăm în hambare pospai de recoltă.

Şi, s-o recunoaştem! Normalitatea în agricultură semnifică în România bunăvoinţa Celui de Sus.

Dar, vorba cuiva! Bine că nu ne dă belşugul afară din ogradă, fiindcă n-am prea şti ce să facem cu el.

Grâul, porumbul, floarea-soarelui şi, mai nou, rapiţa iau drumul procesatorilor de pe te miri unde.

În schimb, cumpărăm totul în numele comerţului deschis.

Asocierea fermierilor este deja o axiomă ce nu mai trebuie demonstrată.

Suntem puţini şi tocmai pentru asta trebuie să fim uniţi şi deci puternici.

Şi că veni vorba! Am văzut deunăzi cifre îngrijorătoare. În fiecare an 5.000 de semeni de-ai noştri trec la viaţa de dincolo pe cale naturală.

Se adaugă jertfele şoselelor şi încă altele.

Într-o oră se nasc 21 de prunci. Dar avem cea mai însemnată moarte infantilă.

Puse cap la cap, aceste realităţi demonstrează că în 2050 vom rămâne cam 16 milioane de români.

Lumea ca lume şi viaţa ca viaţă au legile lor.

Ca şi natura. Întâmplările acestei primăveri n-au fost decât încă un avertisment.

Şi cunoaşteţi, fără îndoială, zicala:

„Ulciorul nu merge de multe ori la apă!“

Gheorghe VERMAN