reclama youtube lumeasatuluitv
update 19 Jul 2019

Alfabetism şi analfabetism în România

Prin Legea instrucţiunii din 1864, elaborată sub domnia lui Cuza Vodă, se introduce învăţământul primar obligatoriu de 4 ani.

Cu toate acestea, la recensământul din 1906 s-au înregistrat 82,67% analfabeţi, desigur, majoritatea în mediul rural. De altfel, nivelul de instruire în lumea satelor era destul de precar deoarece puţini copii din sate urmau învăţământul secundar. În anul şcolar 1922-1923 au intrat în învăţământul secundar 31,8% din copiii de la oraş şi numai 5,2% din copiii de la sate.

Un rol important în revigorarea învăţământului de toate gradele la începutul sec. al XX-lea l-a avut Spiru Haret care, printre altele, a prevăzut prin lege ca şcolilor săteşti să li se acorde pământ pentru instruirea copiilor, viitori ţărani, iar pentru elevii din şcolile agricole practica să se plătească şi la absolvire să primească o anumită sumă de bani pentru organizarea propriei gospodării.

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial în România se găseau peste patru milioane analfabeţi. Aceasta a făcut să se organizeze o amplă campanie de alfabetizare. Cadrele didactice din perioada respectivă munceau dimineaţa la clasă, cu elevii, iar după-amiază, în mod voluntar, în clasele eliberate de elevi intrau cei vârstnici care învăţau până seara târziu (iarna), la lumina lămpilor cu gaz. O bună parte din aceştia au învăţat să scrie şi să citească.

Prin Legea reformei învăţământului din 1948 s-a produs o amplă acţiune de instruire şi culturalizare a populaţiei României. Învăţământul general era repre­zentat de şcoala elementară care avea ciclul I (clasele I-IV) obligatoriu şi ciclul II (clasele V-VIII) urmat, în special, de cei care doreau să continuie învăţământul mediu.

Deşi ţara se găsea într-o situaţie extrem de grea după un război pustiitor, cu datorii înrobitoare ca despăgubiri de război şi după o secetă cumplită, totuşi a reuşit să aloce un buget consistent pentru învăţământ. Dacă avem în vedere numai şcolile profesionale frecventate de sute de mii de elevi pregătiţi pentru industrie, agricultură şi alte domenii, aceştia erau cu întreţinere totală de la stat (masă, cazare, îmbrăcăminte, încălţăminte, manuale, rechizite, până şi creme de ghete sau pastă de dinţi).

Toate formele de învăţământ din România erau gratuite, perioadă în care o bună parte din fiii de ţărani au putut urma învăţământul mediu şi superior. Am fost elev şi student în acei ani (1950-1960) şi îmi amintesc că, de exemplu, în Institutul Agronomic peste 90% din studenţi erau fii de ţărani din care au ieşit foarte buni agronomi.

Din anii 1959-1960 s-a generalizat învăţământul obligatoriu de şapte ani, iar în mediul rural la clasele V-VII s-a introdus studiul agriculturii. În anul şcolar 1962-1963 s-a trecut la şcoala de 8 ani obligatorie. Din anul şcolar 1974-1975 toţi absolvenţii clasei a VIII-a au trecut în treapta I de liceu, astfel devenind obligatoriu învăţământul de 10 ani. Începând cu anul 1960 s-au acordat manuale gratuite în învăţământul de cultură generală, iar din 1965 şi în învăţământul gimnazial şi liceal.

Prin urmare, de la o ţară de analfabeţi (82% la începutul sec. XX) s-a ajuns în 1975 să se treacă la învăţământul obligatoriu de 10 ani.

Oameni întorşi în ţară după 1989 (de exemplu Ion Raţiu ş.a.) au rămas surprinşi de înaltul grad de calificare a populaţiei din România. În afară de şcoala generală fiecare avea cel puţin o şcoală profesională sau o şcoală tehnică, un liceu de specialitate şi destul de mulţi o facultate. Din păcate, după 1990 s-au schimbat lucrurile şi a început să crească tot mai mult numărul copiilor cu abandon şcolar şi deci numărul analfabeţilor, în special din mediul rural. Nu mai vorbim de faptul că în învăţământul superior dacă mai ajung 3-5% din copiii de la sate.

Se pare că ne întoarcem la situaţia de la începutul secolului XX.

Prof. dr. Vasile POPESCU