reclama youtube lumeasatuluitv
update 24 May 2019

Sărbătoarea Paştelui. Obiceiuri şi tradiţii de altădată

Datinile şi credinţele privitoare la această mare sărbătoare poartă încărcături emoţionale inconfundabile, aşa cum ne spunea doamna învăţătoare Florentina Baciu din Ruginoasa, Neamţ. „În ciuda timpului care a trecut, îmi amintesc şi astăzi de această icoană a copilăriei mele pe care de-a lungul vieţii n-am făcut altceva decât să le-o prezint copiilor şi nepoţilor mei. Acum lucrurile s-au mai schimbat, dar multe datini şi obiceiuri se păstrează încă.“

Aşteptată cu nerăbdare după cele şapte săptămâni de post, slujba din noaptea Învierii se încheie cu sfinţirea bucatelor tradiţionale care se consumă în cele trei zile de Paşti. La ieşirea din biserică, pe prosoape albe sunt aşezate coşuri speciale care în părţile Neamţului se numesc colivare, iar pe Valea Trotuşului coş pentru rodin.

La sfârşitul slujbei din noaptea Învierii, credincioşii pleacă acasă cu lumânările aprinse. În unele sate oamenii străbat uliţele şi se opresc la cimitire pentru a duce celor adormiţi vestea Învierii lui Cristos. Pe morminte se aşază feţe de masă şi are loc un ospăţ nocturn cu cele dintâi bucate sfinţite.

Marcând debutul anului ritual creştin situat – ca un centru de echilibru – între echinocţiul de primăvară (începutul anului nou agrar) şi ziua Sfântului Gheorghe (anul nou pastoral), în tradiţia satului românesc Paştele, „Praznicul praznicelor“ şi „Sărbătoarea sărbătorilor“, s-a bucurat întotdeauna de o aleasă cinstire. Sărbătorile de Paşti includ o perioadă de 12 zile – între Florii şi Duminica Tomei – interval atemporal în care sunt concentrate simbolic cele douăsprezece luni ale anului ritual creştin. În primele şase zile anul îmbătrâneşte şi se degradează treptat, situaţie evidenţiată de Săptămâna Patimilor, după care urmează o perioadă de purificare a mediului înconjurător marcată de Învierea lui Iisus Cristos, când toate şi totul intră sub cele mai bune auspicii.

În unele gospodării se obişnuia ca la venirea de la slujba de Înviere să se aducă în casă apă neîncepută care se turna într-un vas foarte curat, unde se puneau un ou roşu şi un bănuţ, altădată de aur sau argint. Membrii familiei se spălau pe faţă atingând obrajii cu oul roşu pentru a fi sănătoşi tot anul şi fruntea cu moneda, ca să aibă parte de belşug.

Cu apa neîncepută se stropeau casa şi acareturile gospodăriei „ca să fie ferite de lucrurile necurate“, uneltele agricole „pentru mana câmpului“ şi animalele de tracţiune, „să fie spornice la umblat“.

Dar slujba de Înviere nu se încheia aici. După masa de prânz la care luau parte toţi membrii familiei se participa la Învierea a doua, când se dădea de pomană pentru „morţii noştri din neam“.

„Imediat după Sfânta Sărbătoare a Paştelui, spunea doamna Florentina Baciu, aveam dezlegare la joc şi la cântec de drag, de jale şi de bucurie.“

În fiecare sat apăreau scrânciobele fără de care nu se puteau concepe sărbătorile pascale. Prilej de idile şi împrieteniri, legănatul a fost ţinut în viaţă de tineri, obicei ce se practică şi acum în multe sate din această parte a Moldovei. În vechime, prezenţa unui flăcău alături de o fată în scrânciobul pascal echivala cu o cerere în căsătorie.

E iarăşi adevărat că a existat o vreme când în satele româneşti toate categoriile de vârstă considerau că este bine şi sănătos să se dea în orice fel de scrânciob măcar o dată pe an. Acum, din păcate, scrânciobul tradiţional vertical cu patru băncuţe, numit şi dulap, a fost înlocuit cu „lanţurile“ care în Săptămâna Mare apar în sate şi în zgomotul asurzitor al megafoanelor fac să dispară o tradiţie de veacuri.

Plecând de la faptul că „scăldatul de Paşti“ constituie una dintre cele mai vechi practici magice de fortificare a sănătăţii organismului, în satele Moldovei se practica pe lângă apa curgătoare şi umezirea corpului cu roua dimineţii potrivit căreia omul se simţea purificat de toate relele, se simţea uşor şi putea să facă faţă oricărui efort fizic pe tot parcursul anului.

De la băile regeneratoare rituale s-a trecut la obiceiul stropirii cu apă a tuturor membrilor unei familii. Apoi se stropeau şi alţi membri ai comunităţii. În unele sate de pe Valea Siretului flăcăii umblau în grupuri la casele unde erau fete de măritat. În alte localităţi fetele luau aghiazmă de la biserică şi cutreierau tot satul stropindu-i pe cei întâlniţi în cale. Binecuvântau casele, grajdurile, animalele etc. Când fetele părăseau încăperile în care erau primite erau udate din cap până în picioare. Apa rece, conform tradiţiei, aruncată prin surprindere, avea capacitatea de a alunga bolile, de a îndepărta toate relele.

Săptămâna dintre prima zi de Paşti şi Duminica Tomei era marcată de petreceri la care erau invitaţi toţi tinerii satului.

În a doua duminică, în Moldova, se sărbătorea Paştele Blajinilor, prilej de cinstire şi pomenire a celor plecaţi în veşnicie. După slujba de pomenire, pe iarba proaspătă, lângă mormintele celor dragi, cei prezenţi se ospătau cu bucate aduse, închinând câte un pahar cu vin pentru cei care nu mai sunt. Se credea astfel că şi morţii s-au bucurat de sărbătoare alături de cei vii. Cojile ouălor roşii erau îngropate în pământul mormântului, iar dacă în apropiere se afla un pârâu copiii trimiteau cojile pe apă cu credinţa ca ele să ajungă la blajini – cuvânt care înseamnă bunătate – pentru a-i bucura pe cei dispăruţi.

Stelian CIOCOIU