Adama Sultan iulie 2020
update 21 Sep 2020

Mănăstirea Crasna, două secole de pavăză munţilor

Cum ar fi, cu un efort de imaginaţie, să recompunem un tablou de acum 194 de ani: cetele eteriste ale lui Ipsilanti jefuiesc tot ce le iese în cale,  se opun pandurilor lui Vladimirescu, îl ucid pe acesta în 1821, armata turcă e derutată şi vine tăvălug peste sate... Oamenii îşi părăsesc averile şi fug nici ei nu mai ştiau din calea cui, a eteriştilor, a turcilor, a nebuniei istoriei pur şi simplu. De furia oştilor nestăpânite se ascund în munţi mai mulţi locuitori ai comunei Izvoarele, punând bazele unui cătun anume numit astfel, Băjenari. Bejenie, Băjenari. Noua aşezare de la poalele Muntelui Ursoaia era avutul marelui postelnic Constantin, zis Dinu Potlogescu, intrat deja în monahism din 1807, din prea multă pribegie sufletească. Şi-atunci şi-a zis să aducă în inima pădurii, lângă ceilalţi fraţi dezrădăcinaţi de la vatra casei lor, o sfântă aşezare. Pe temelia bisericii de-atunci se înalţă Mănăstirea Crasna de astăzi.

Drumul care duce la Crasna se desprinde din DN1 A, Bucureşti – Văleni – Cheia – Braşov, în dreptul satului Homorâciu, comuna Izvoarele – Prahova. Până din sus de satul Schiuleşti se poate circula cu maşina pe asfalt şi, de acolo, la 3 km de mers pe jos prin pădure, se ajunge la una dintre cele mai frumoase şi liniştite aşezări monahale din sudul ţării, Mănăstirea Crasna, ridicată în inima codrului, pe malul stâng al pârâului cu acelaşi nume  şi la poalele Muntelui Ursoaia, teritoriu aparţinând întâi comunei Homorâciu şi, după unificare, administraţiei din Izvoarele. Dacă ai şansa să ajungi într-un timp în care nimeni nu s-a aventurat cu motorul pe drumul nemodernizat, din mijlocul pădurii se aud sunete ca din altă lume, prelungite de ecou, din cântările bisericeşti şi, în răstimp, clipocitul micuţei ape a Crasnei. De la poarta mănăstirii te întâmpină o explozie de culori în trepte, alei şi platbande de flori, iar sus, într-o poiană rostuită între păduri, pelerinul se poate odihni şi reculege lângă un lac cu nuferi. E un loc depărtat de zarva cotidiană şi poate tocmai de aceea atât de purificat.

Zidirea cea dintâi

Potrivit scrierilor părintelui Ştefan Dobra din Izvoarele, în jurul anilor 1820, fugind din calea evenimentelor politico-sociale determinate de mişcarea grecească a Eteriei şi cetele otomane nestrunite, mai mulţi locuitori din Izvoarele s-au mutat în munţi, întemeind cătunul Băjenari.

Proprietarul locurilor, inclusiv al Muntelui Ursoaia, era marele postelnic Dinu (Constantin) Potlogescu, născut în preajma anului 1755, fiul preotului Radu din Izvoarele. După ce s-a căsătorit cu Ecaterina, fiica vătafului Mareş şi nepoata ctitorului bisericii din Homorâciu, Ene – vătaful, vine pe lume, în 1777, fiul Nicolae. Bucuria de avea un moştenitor este pe jumătate frântă de moartea soţiei Ecaterina. Şi soţia fiului Nicolae, Maria, fata protopopului din Fundeni, moare la nouă ani de la căsătorie, motiv pentru care cei doi, tată şi fiu, se călugăresc la distanţă de 29 de ani. Dinu intră în 1807 ca frate la Mănăstirea Cheia şi este tuns în monahism în 1822, la Ghighiu, sub numele de Chesarie monahul, acolo unde mersese să-l ajute pe monahul Arsenie, venit de la Cernica, să reconstruiască biserica. Mai târziu, împreună cu un cumnat, polcovnicul Panca, din Văleni, construieşte, între anii 1824-1828, biserica din piatră şi cărămidă de pe locul Crasnei de azi, numită Izvoarele, sfinţită un an mai târziu, la 6 decembrie 1829, cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena şi Izvorul Tămăduirii. Pictura este realizată de Costache Eliade, iar catapeteasma bisericii, din tei sculptat poleit cu aur, a fost comandată la Viena. Aceasta poate fi admirată şi astăzi în biserica veche. Lăcaşul este dedicat băjenarilor pe care Dinu Potlogescu i-a lăsat să întemeieze satul de refugiu pe moşia sa. Episcopul Chesarie al Buzăului îl îndeamnă să construiască aşezări ca pentru o mănăstire. Dinu donează Schitului Izvoarele întreaga sa avere, vreo 200 de pogoane de pământ arabil, fâneaţă, păşune, livezi cu pomi şi vie, Muntele Ursoaia, clădiri, hanuri, cârciumi, mori etc. Averea sporeşte în 1836, când fiul Nicolae intră şi el în monahism, sub numele de Nil Schimonahul.

Ruină şi mărire

Anul 1864 aduce mare supărare peste obştea de 50 de călugări. Secularizarea averilor a dus la decăderea vieţii din schit şi mulţi monahi au fost nevoiţi să plece de aici. Schitul şi-a schimbat numele din Izvoarele în Crasna, a fost jefuit în anul 1916 de ocnaşii scăpaţi de la Salina Slănic, în 1917 ocupanţii germani au luat clopotele, iar în 1920 un incendiu puternic a distrus chiliile şi stăreţia cu arhiva. În 1922 a venit ca stareţ ieromonahul Nicon Covrig, care semnează o scurtă perioadă de înflorire, recâştigând unele dintre bunurile schitului şi reconstruind biserica. Munca lui este continuată de alţi doi călugări, protosinghelul Ilarie Stănescu şi ieromonahul Damaschin Duru. Întâmplarea face ca, în 1958, cel care resfinţea lăcaşul reconsolidat după cutremurul din 1940 să fie episcopul vicar patriarhal Teoctist Botoşăneanul, nimeni altcineva decât Preafericitul Patriarh Teoctist de mai târziu, care avea să oficieze şi sfinţirea noii biserici, în anul 1998. În 1961, printr-un decret al regimului comunist, schitul a fost transformat în „biserică izolată, monument istoric Crasna“, aparţinând Parohiei Izvoarele. Şi a rămas astfel vreme de şapte ani, cu un singur vieţuitor, fratele Pavel Angelescu, alias protosinghelul Pantelimon, care a trăit în pustietate şi a îngrijit bunurile până când Patriarhul Justinian Marina îi trimite aici pe ieromonahii Ghedeon Bunescu (stareţ între anii 1967-1976) şi Nicodim Dimulescu (stareţ din 1999 până în 2010). Cei doi, cărora li s-au adăugat, mai târziu, stareţii Galaction Stângă şi Sebastian Paşcanu, au reînceput o uriaşă muncă de reconstrucţie şi extindere, fiind consideraţi autorii renaşterii celei mari a mănăstirii, reparând stăreţia veche, construind chilii noi, o gospodărie-anexă, ateliere şi un imobil administrativ.

Clădirea centrală de chilii s-a ridicat între anii 1987-1994, iar artistul Ion Chiriac a restaurat întreaga pictură din biserica veche. Între 1990 şi 1998 se construieşte biserica nouă, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, sfinţită, cum spuneam, de Patriarhul Teoctist. Lăcaşul mai cuprinde un paraclis închinat sfinţilor români, o bibliotecă în care sunt adăpostite peste 5.000 de volume, un altar de vară, o clădire cu chilii pentru monahii mai în vârstă şi un cabinet medical. În anul 2001 schitul a fost transformat în mănăstire, iar din 2010 stareţ a fost numit ieromonahul Nectarie Petre.

Maria Bogdan