Espro Premia 260x100 mai2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 14 Jun 2021

Bistriţa-Năsăud - Mănăstiri de ieri şi de azi

Numeroasele studii despre viaţa mănăstirească realizate până în prezent scot în evidenţă faptul că monahismul s-a născut în sânul Bisericii creştine ca o aspiraţie spre înălţimile cereşti. A fost o necesitate care s-a răspândit cu mare repeziciune în lume, după apariţia creştinismului. „An de an, în rândurile sale au intrat oameni de o aleasă cultură, care au sporit faima pustniciei şi a nevoinţelor. Să ne amintim secolul de aur al Bisericii, când Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz şi alţii au ridicat instituţia pe o treaptă nemaiîntâlnită a învăţăturii creştine.“ (pr. arh. Dumitru Cobzaru).

Viaţa mănăstirească de pe cuprinsul judeţului Bistriţa - Năsăud este atestată încă din cele mai îndepărtate vremuri ale zbuciumatei noastre istorii. Vechea „Ţară a Năsăudului“ şi a „Bistriţei“ a fost din acest punct de vedere un „leagăn al nădejdii şi al mângâierii spirituale“.

Documentele atestă că, în urmă cu trei veacuri, pe teritoriul care formează astăzi judeţele Cluj şi Bistriţa - Năsăud existau peste 40 de mănăstiri şi schituri ortodoxe. Ele sunt construcţii simple, cuprinzând o bisericuţă de lemn şi o casă ţărănească în care erau adăpostite chiliile pentru călugări. Doar cele ctitorite de voievozi sau nobili aveau zidurile din piatră şi încăperi mai bine rânduite. Cele dintâi erau supuse unor degradări din cauza timpului şi a intemperiilor, fapt pentru care multe dintre ele au dispărut, fără să li se poată reconstitui măcar trecutul.

Obştile monahale aveau puţini vieţuitori, astfel încât numărul lor era cuprins între 3-4 şi rareori ajungea până la 10 călugări. Cu toate că erau aşezăminte  modeste, mănăstirile au devenit vetre de lumină, de cultură, de artă şi de înălţare sufletească. Aici au fost adăpostite fie şcoli bisericeşti sau laice, fie mici centre de caligrafi sau iconari. Se copiau cu mâna cărţi bisericeşti, după modelele moldoveneşti care erau dăruite preoţilor din zonă, sau se pictau icoane de influenţă moldovenească pentru împodobirea bisericilor ortodoxe ori se pregăteau preoţi şi cântăreţi bisericeşti pentru slujirea liturgică.

Încă de la început, alături de Biserică, mănăstirile au avut rolul de a păstra conştiinţa identităţii neamului românesc, a limbii, a tradiţiilor şi a credinţei neştirbite de influenţe străine. Legăturile duhovniceşti şi culturale pe care le aveau cu fraţii de peste Carpaţi călugării din Transilvania au întreţinut convingerea ardelenilor în apartenenţa la acelaşi neam a tuturor românilor, au hrănit flacăra vie a rezistenţei româneşti şi nădejdea în eliberarea ţării şi a bisericii ortodoxe de sub stăpânirea străină.

Viaţa mănăstirească de pe teritoriul ţării noastre a fost influenţată în special de monahismul de la Muntele Athos. Există dovezi în acest sens începând cu secolul al XIV-lea, când a venit în ţară Sfântul Nicodim de pe Muntele Athos. El este cel care a ridicat cele mai multe mănăstiri, mai ales în Ţara Românească. Un rol important l-au avut în acest sens episcopii veniţi din mănăstirile Moldovei să sfinţească preoţii din Ardeal. În lucrarea „Episcopii din mănăstirile străvechi ale Ţării Bistriţei“, apărută la Editura „Karuna“, Bistriţa, 2011, al cărei autor este preotul Nicolae Feier, sunt prezentate câteva nume de asemenea monahi: Macarie, Ion Layr, Anastasie, Misail, Pahomie etc.

Situaţia mănăstirilor din Ţinutul Bistriţei şi al Năsăudului este stabilă până la jumătatea secolului al XVIII-lea datorită rolului de frunte jucat în mişcarea celor de religie ortodoxă a călugărului Şofronie. În 1761 şi în anii următori generalul Bukow dă foc mănăstirilor de lemn, iar pe cele din piatră le distruge cu tunurile până la temelie. Ordinul venea dintr-o poruncă imperială a regimului habsburgic instaurat în această parte a Transilvaniei, care urmărea atragerea românilor la catolicism şi înregimentarea lor pentru apărarea graniţelor imperiului, considerând mănăstirile „focare de rezistenţă ortodoxă, adăpostitoare de oameni inculţi, leneşi şi care se tem de serviciul militar“.

Din mai multe lucrări precum cea a lui Nicolae Iorga – „Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor“, Vălenii de Munte, 1908, a istoricului Ştefan Meteş – „Mănăstiri din Transilvania şi Ungaria, 1936, a lui Virgil Şotropa – „Mănăstiri şi călugări în Valea Rodnei“ şi a colectivului clujean în frunte cu Ştefan Pascu – „Monumente istorice şi de artă religioasă“,1982, aflăm că pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud au existat următoarele mănăstiri: Silivaşul de Câmpie, Monor, Sântioana, Feldru, Sângeorgiul Nou, Rebra, Mintiu, Chiraleş, Zagra, Păltineasa, Ciceu-Poieni, Negrileşti, Şopteriu. Unele dintre acestea au scăpat de tăvălugul lui Bukow, dar până la urmă călugării au fost nevoiţi să părăsească aceste locaşuri sfinte şi să se refugieze mai ales în Moldova.

Treptat, viaţa mănăstirească a început să dispară, astfel că, până în anul 1918, n-a mai existat nicio mănăstire în judeţul nostru. Abia după Marea Unire se simte o înviorare a vieţii monahale, dar va fi restricţionată şi apoi scoasă în mod tacit în afara legii prin celebrul Decret nr. 400/1956 din perioada regimului comunist.

După Revoluţia din decembrie 1989 viaţa monahală de pe cuprinsul judeţului Bistriţa-Năsăud a început să renască într-un chip deosebit de înfloritor. Înaltpreasfinţia Sa, vrednic de pomenire Bartolomeu Anania, ori de câte ori a fost pe aceste meleaguri, spunea că „a venit vremea când Ardealul îşi vrea mănăstirile înapoi, chemându-şi călugării şi călugăriţele, fraţii şi surorile...“.

În cele două decenii care s-au scurs de la evenimentul istoric ce a schimbat rostul vieţii, pe aceste plaiuri mioritice au luat fiinţă noi aşezăminte monahale de care se bucură Cerul şi Pământul, creştinii de aici şi de pretutindeni atât de mult fiind cuprinşi de dorul pentru Dumnezeu.

Cele 10 locaşuri sfinte care s-au ridicat în decursul acestor ani, prin eforturile susţinute ale credincioşilor din zonă, sprijiniţi de oamenii cu suflet mare şi însufleţiţi de binecuvântarea înalţilor ierarhi ai Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, sunt adevărate perle ale Ardealului: Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din Rebra, Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii“ din Salva, Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului“ de la Piatra Fântânele, Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie“ din Nuşeni, Mănăstirea „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“ Cormaia (Sângeorz-Băi), Mănăstirea „Schimbarea la Faţă“ Ilva Mare, Mănăstirea „Sfântul Ierarh Spiridon“ Strâmba (Josenii Bârgăului), Mănăstirea „Sfânta Treime“ Bichigiu-Suplai, Mănăstirea „Sfântul Evanghelist Luca“ Dobric şi Mănăstirea „Duminica Tuturor Sfinţilor“ Buscatu (Telcişor). Ele îşi găsesc un spaţiu larg de prezentare în lucrarea apărută recent cu titlul „Vetre de lumină“.

„Porţile acestor mănăstiri se deschid spre noi, îmbiindu-ne cu tihna sfintelor slujbe, cu mireasmă de tămâie şi sfinte moaşte. Din icoane şi fresce nepreţuite, veşnicia priveşte în ochii noştri şi în frumuseţea ei se topesc grijile vieţii de zi cu zi. Glasul de clopote şi toacă, vechea cântare bizantină ne cheamă la rugăciune, la odihnă pentru sufletul obosit şi tămăduire pentru suferinţele trupului.“

Mircea DAROŞI

Articole înrudite

Articole recente - Lumea Satului