Nu departe de comuna Crăcăoani, străjuită de siluetele încremenite în paşnica măreţie a pădurilor de brad se înalţă Horaiţa, parte a ansamblului de mănăstiri, schituri şi sihăstrii din zona Neamţului. Ca şi Nichitul, Sihăstria, Almaşul etc.

Horaiţa n-a fost ctitorită de un feudal puternic şi nici din ambiţia unei familii domneşti. Mănăstirea Horaiţa a fost o ctitorie călugărească destinată în primul rând unei obşti monastice doritoare de retragere. Sfântul lăcaş a patronat succesiv viaţa idioritmică sau de obşte a călugărilor ei, dar a ocrotit şi îndrumat şi traiul sihaştrilor răzleţiţi prin poienile din adâncurile pădurilor înconjurătoare, alinând suferinţele celor mulţi şi, îndreptând, zi şi noapte, rugi fierbinţi întru mântuirea şi consolidarea temeinică a neamului.

Nu se ştie foarte exact anul întemeierii mănăstirii, dar primul document care aminteşte de biserica Horaiţa este cel semnat de Alexandru cel Bun la 1428, în care domnitorul hotărăşte ca biserica Horaiţa să fie inclusă în cele 52 de lăcaşuri de cult trecute sub jurisdicţia ecleziastică a puternicii mănăstiri Bistriţa, care îi va sluji ca necropolă.

În 1466, Ştefan cel Mare transferă călugării de la Horaiţa într-un mic schit Horăicioara, instalând în locul lor corpul domnesc al vânătorilor care vor sta aici până în 1518, când călugării revin la vechiul lor lăcaş, păstrând însă şi schitul Horăicioara până în zilele noastre.

Izolată în codri, departe de principalele drumuri ale ţării, mănăstirea scapă de multe din incursiunile turco-tătare, continuându-şi menirea chiar şi în perioadele în care alte mănăstiri din zona Neamţului sunt cumplit de devastate.

La rândul lor domnitorii aduc în timp îmbunătăţiri bisericii şi construcţiilor mănăstirii, făcând şi unele daruri. La schitul Horăicioara, de pildă, domnul muntean Constantin Racoviţă oferă o Evanghelie tipărită în 1760 care poartă dedicaţia: „Această sfântă Evanghelie este afierosită la Sfântul Schit ce se numeşte Oraiţul de sud de Neamţul, unde se prăznuieşte hramul Bunei Vestiri de noi, Constantin Cehan Voevod, domn şi oblăduitor a toată ţara Ungro-Vlahiei. Leat 1763 aug.“

Cei care poposesc aici pot admira biserica cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul“, una dintre importantele edificii ale acestei zone. Construcţia la care s-a lucrat aproape două decenii şi care continuă bisericile de lemn ridicate aici de-a lungul veacurilor are ca model impunătoarea construcţie a Mitropoliei din Iaşi.

Numărul mare de credincioşi şi turişti care vizitează acest lăcaş de cult este atras, pe lângă liniştea şi frumuseţea locurilor, de icoana Maicii Domnului pe care, de mai bine de două veacuri, închinătorii o consideră şi-i duc mai departe renumele, din generaţie în generaţie, ca icoană făcătoare de minuni. Icoana, bogat ferecată în argint aurit cu imitaţii de pietre preţioase, încadrată de patru coloane de lemn aurit bogat împodobite cu vrejuri de viţă, este scoasă o dată pe an în procesiune, dusă în lung şi smerit alai pe colina Horăicioarei spre Izvorul Tămăduirii aflat la câteva sute de metri de vechiul schit şi care, prin renumele lui în rândul celor aflaţi în suferinţă, a dat al doilea hram al vechiului lăcaş.

Credincioşii din întreaga ţară apelează la rugăciunile călugărilor şi la sprijinul moral al duhovnicilor de aici pentru împlinirea unui vis, desăvârşirea supremă a unor eforturi, pentru că, spun aceştia, cele câteva şoapte, numai de el şi de Cel de Sus ştiute, capătă pe fundalul harurilor proporţii de simbol.

Stelian Ciocoiu