Lumea satului 750x100

Itinerar bisericesc transilvan

În timp ce vremea şi vremurile sunt tot mai schimbătoare şi imprevizibile, precum firea şi năravurile oamenilor zilelor noastre, ţăranii – locuitori ai „satului de peste deal“ par a fi rămas ceea ce au fost ei întotdeauna. Adică buni creştini şi iubitori ai vechii lor biserici şi şcoli; domoli din fire, iertători şi îndurători; grijulii cu casele şi gospodăriile lor, cu pământurile şi vitele din grajduri şi de pe păşuni. Dar, mai ales, ocrotitori şi timizi de sinceri cu copiii, cu nepoţii şi cu strănepoţii lor. Ca şi cu toţi cei din neamul lor. Fie de sunt în sat sau plecaţi la oraş ori în îndepărtate ţări străine!

Sunt frumoasele lor „năravuri“ de români ardeleni şi plugari! Cu toate că-s tot mai bătrâni, tot mai betegi şi tot mai puţini la număr. Ca urmare, s-au înmulţit mormintele şi însemnele funerare ale cimitirului din „dealul cu salcâmi şi mălini“, situat la margine de sat! Şi, cu toată această nefericită realitate, continuă să facă ceea ce ştiu ei mai bine şi temeinic. Să plugărească, muncind pământul fertil şi sănătos din întinsul hotar părăsit şi îmburuienat al Ţichindealului sibian (T este ţ). Sat frumos, cuminte şi nefiresc de ferit de umblătura zgomotoasă a orăşenilor. Avându-şi fiii şi nepoţii înstrăinaţi prin oraşele ţării, ca şi prin lumea largă. Doar ei, numai ei, bătrânii ţărani se „încăpăţânează“ de a nu pleca nicăieri din vatra satului lor. Nici chiar în ceasul morţii, atunci când vor adormi adânc şi definitiv! Şi am aflat şi câteva motive pentru care n-au plecat şi nici nu vor pleca! Nu numai, cum s-ar crede, de dragul pământului străbun şi al dragostei faţă de satul natal. Nu! Deşi acele motive au fost şi au rămas de cea mai strictă actualitate, cu toate „modernismele“ acestei lumi tot mai nesigure de prezentul şi de viitorul ei. Ei s-au statornicit în vatra satului pentru a duce la îndeplinire fericitul „necaz“ moştenit de la străbunii lor bunici şi părinţi. Acela de a trăi în continuare doar din plugăritul natural al pământului. Atâta vreme cât îl vor mai putea lucra şi cultiva cu cele trebuincioase traiului zilnic. Pentru că nu cer şi nici nu vor nimic de pomană! Doar atât: multă, multă linişte. Ca şi o vorbă bună de la fiii rătăcitori prin lumea asta mare! Însă adevăratul motiv al statorniciei lor este nevoia de a îngriji cimitirul în care se odihnesc vrednicii lor înaintaşi. Dar şi ocrotirea zidurilor tot mai firave ale vechii biserici din centrul satului. Cea care de 222 de ani mereu îşi sărbătoreşte, în miez de toamnă, hramul de laudă şi cinstire. Şi mereu-mereu, în ziua de 14 octombrie. Pentru că la acea dată este sărbătoarea creştină a Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi.  Atunci, la fel ca şi de Crăciun, de Bobotează, de Florii, de Paşti şi de Rusalii bisericuţa satului, ca şi cea a Mănăstirii „Valea Hârtibaciului“, din vecinătate, se dovedesc a fi neîncăpătoare pentru numeroşii musafiri de la oraş. Reuniunea lor în credinţă este o binecuvântată „Întâlnire a fiilor satului“!

Şi mă mir de ce atâta zdroabă şi griji pe umerii deja mult prea împovăraţi ai bătrânilor din sat! Poate numai pentru că micuţa şi cumintea lor bisericuţă dăinuie încă din anul 1791. Şi că de tot atâta vreme îi ocroteşte zidurile şi-i veghează liniştea un falnic stejar. Atât de maiestuos şi de mândru cum nici în pădurile virgine, necălcate de pas de om, situate pe streaşina Munţilor Făgăraş, nu poţi întâlni o astfel de frumuseţe! Acum, în plină toamnă, căruntul stejar se făleşte că-i monument al naturii şi că nimeni din sat nu-i i-ar face vreun rău! Iar bătrâna biserică se bucură de fala şi de cuminţenia lui, credincioşii căutând-o duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare. Şi ea fiind un monument. Şi încă ce monument! Istoric, de artă şi de cult religios! Despre existenţa ei multiseculară se ştie şi în analele de la Paris ale UNESCO, împreună cu alte cinci surate de-ale sale din tot atâtea sate sibiene. Pentru că icoanele şi zugrăvelile lor sunt creaţia a doi desăvârşiţi maeştri ai vopselelor obţinute, în acele îndepărtate vremuri, din florile câmpului şi din scoarţa copacilor. Sunt fraţii Ioan şi Alexandru Grecu, români-ardeleni din Arpasul Ţării Oltului şi a Făgăraşului. Şi încă un amănunt, demn de luat în seamă: mereu călătorind prin Ardeal, istoricul – academician Nicolae Iorga a vizitat şi câteva astfel de biserici, caracterizând măiestria zugravilor Grecu ca fiind „un adevărat miracol coborât din ceruri pe pământ transilvan“. Cu precizarea că cei doi fraţi ajungeau în satul Ţichindeal după ce mai pictaseră câteva biserici, troiţe, cruci şi mănăstiri din alte câteva aşezări româneşti ardelene.

Privindu-le creaţiile picturale creştineşti, lăsate peste tot pe unde au zăbovit cei doi zugravi, îţi dai seama că au întâlnit aceleaşi tristeţi şi necazuri ale românilor-plugari, iobagi şi slugi pe moşiile stăpânilor nemiloşi. Străini de ţară, de limbă şi de neam! Dovadă că unii sfinţi zugrăviţi de ei pe pereţii bisericii din aşezarea lor de adopţie, Săsăuşi, precum şi din satele Fofeldea, Ţichindeal, Colun, Ilimbav şi Arpaşu de Jos au înfăţişarea tristă, precum cea a feţei ţăranilor ardeleni din acele timpuri. Însă zugravii nu au uitat să-i îmbrace în straie româneşti, mereu sărăcăcioase, dar tare plăcute şi îngrijite, înfrumuseţându-le chipurile şi trupurile. În contrast cu ostaşii-santinele, puşi să păzească mormântul lui Iisus Hristos. Acei bărbaţi răi, încruntaţi la chip; vânjoşi în mâini şi dolofani la trup, înveşmântaţi în uniforme militare strălucitoare de husari, specifice trupelor străine de ocupaţie din ţinuturile ardelene. Apoi, în zugrăveala fraţilor Grecu, bolovănosul şi prăfuitul drumeag de ţară, pe care păşeşte obosit şi chinuit Mântuitorul, cu greaua cruce în spate şi cu cununa de spini pe cap, nu urcă spre Muntele Golgota, precum glăsuiesc vechile hrisoave ale bisericilor creştine, ci către dealurile înalte ale satelor transilvane. De asemenea, prundişul, presărat pe cărările cimitirelor şi bisericilor, este zugrăvit în roşu, galben şi albastru, imaginea anticipând coloritul tradiţional al viitorului drapel naţional din ţinuturile Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei, steag aprobat de revoluţionarii paşoptişti, reuniţi pe „Câmpia Libertăţii“ a Blajului, la 19 iunie 1848! Năframele şi basmalele de pe creştetul capului femeilor minorosiţe, care îl jelesc pe Iisus Hristos, stând răstignit pe Cruce, sunt în culori cernite. Iar iile lor sunt înflorate sobru, cusute cu fir negru.

Aşa exprimau zugravii pe atunci, în picturile lor creştine şi „secrete“, necazurile şi suferinţele ţăranului român ardelean, asuprit şi nedreptăţi în toate de stăpânirile străine! Şi încă o constatare: într-un lăcaş bisericesc din „Moldova de Sus“, cum îi plăcea poetului Mihai Eminescu să numească locurile natale şi ale copilăriei sale, coloritul picturilor poartă un nume simbolic, universal apreciat de UNESCO. Acela de „Albastru de Voroneţ“, în vreme ce într-o biserică a românilor ardeleni, zugrăvită de fraţii Grecu, coloritul dominant este inconfundabilul şi inimitabilul „galben de Fofeldea“, culoare care poartă, de fapt, numele satului natal al cărturarului patriot şi academician August Treboniu Laurean, trăitor între anii 1801-1881, primul preşedinte al Academiei Române.

Ioan VULCAN-AGNITEANUL