Adama Sultan iulie 2020
update 6 Jul 2020

Radiografia agriculturii româneşti

• Interviu cu profesor doctor Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii

2013, un an dificil

– Ţinând seama de experienţa dumneavoastră de o viaţă în agricultură, cum apreciaţi anul agricol 2013?

– Nu confirm, dar din punctul de vedere al agronomilor şi al tuturor celor care au lucrat în acest domeniu, anul 2013 a fost unul dificil. Un an în care nu s-a lăsat să se întrevadă uneori nici chiar rezultatele pe care le-am obţinut. Pe de altă parte, sunt domenii din agricultură în care rezultatele au fost excepţionale. Şi asta, denotă faptul că fermierii ştiu acum să combine problemele legate de condiţiile climatice de ceea ce înseamnă tehnică şi tehnologie. Foarte mulţi spun însă că doar condiţiile climatice sunt cele care favorizează în ultimii ani producţia, dar eu cred că fermierii români au început să cunoască foarte bine tehnologiile şi astfel reuşesc să atenueze efectul unor factori negativi, cum ar fi seceta. Şi îmi permit să dau exemplul unui excelent fermier, domnul Niţu din Giurgiu, care a prezentat de atâtea ori elemente de aplicare a unor tehnologii bune şi care au adus rezultate bune şi în 2012 şi iată că şi în 2013.

– Sunt câteva unităţi unde rezultatele s-au situat la cote superioare. Ce părere aveţi de acest lucru?

– Aşa este. Şi eu vorbesc din dreptul unuia care a vizitat multe ferme peste graniţe, în Germania, Franţa, Olanda, Israel, SUA şi pot spune că în România există astfel de exploataţii, care sunt cel puţin egale cu acestea, dacă nu unele chiar mai bune. Şi aici vă dau exemplul celor de la Curtici, Insula Mare a Brăilei, şi aş putea enumera cel puţin 40-50 de astfel de exploataţii de prin ţară. Dacă se va continua cu măsurile din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, cum este Măsura 121, modernizarea şi, de asemenea, punerea la punct a unor tehnologii, de a se repune în funcţiune cercetarea românească pentru a găsi elementele de tehnologie noi, care apoi să fie implementate în producţie, România poate avea prin tehnologie elemente de contracarare a unor efecte negative ale secetei.

– De ce credeţi că întârziem să ne întoarcem faţa către cercetarea agricolă românească?

– S-a dorit ca cercetarea agricolă românească să dispară, ca un concurent a ceea ce înseamnă cercetarea de import. Cu tot respectul pentru colegii noştri, doar câmpurile demonstrative nu înseamnă şi cercetare. Cercetarea înseamnă mult mai mult decât câmpuri demonstrative. Un soi de grâu nu se obţine într-un an sau doi şi nu îl alegi în 3 ani, se obţine în zeci de ani de muncă şi de şanse de a-l putea realiza. Nu mai vorbesc de hibrizii de porumb sau de floarea-soarelui sau soiuri de lucernă ori în pomicultură. România dispune la această oră de o bază genetică extraordinară şi ar putea intra în parteneriat cu unele firme pentru realizarea unor soiuri şi hibrizi cu grad mare de adaptabilitate. Să nu excludem cercetarea, aşa cum nu au făcut-o nici francezii; a se vedea firmele acestea franceze care cercetează, dar şi produc împreună cu fermierii. Dau ca exemplu Limagrain şi nu vreau să fac publicitate, iar ca stil de lucru şi noi ar trebui să-l adoptăm.

Legătura între condiţiile climatice şi tehnologii

– Academicianul Cristian Hera făcea o apreciere, şi anume că atunci când temperatura creşte constant cu un grad noi pierdem o tonă de producţie la hectar. Ce spuneţi despre această afirmaţie?

– Absolut adevărată. În urmă cu doi sau trei ani făcusem acea anchetă pe sisteme de irigaţie şi îmbunătăţiri funciare şi, printre altele, am solicitat colegilor din cercetare să ne aducă situaţia temperaturilor medii şi a condiţiilor climatice din ultimii 50 de ani.

De la Lovrin am primit o situaţie pentru partea de Vest a ţării, dar aceasta are extensie destul de mare, prin care se arată că temperatura medie a crescut în ultimii 50 de ani cu 0,5 grade Celsius, ceea ce este extraordinar de mult. La prima vedere cifra este mică, dar, ca efecte în timp, în zona aceasta de stepă efectele sunt deosebit de grave asupra sistemului biologic şi a sistemului agricol în general.

– Este important să avem soiuri hibrizi rezistenţi la secetă şi tehnologii care să conserve apa în sol. Arătura adâncă mai este de actualitate?

– Ar fi bine să fie scos plugul şi nu mai vorbesc de grapa cu discuri în primăvară. Dar în ultimii ani au apărut aceste elemente de tehnică agricolă excepţională, de afânare a solului în profunzime, fără răsturnarea brazdei, pentru că a rămâne o brazdă crudă la soare, în temperaturile acestea foarte mari, înseamnă a se distruge părţi importante din viaţa solului. Şi toţi cei care au lucrat în sistemul respectiv, chiar în centrul Bărăganului, Ialomiţa, Călăraşi către Brăila, au rezultate excepţionale. De asemenea, dacă nu am fi avut soiurile de grâu de la Fundulea, Lovrin, Turda, Şimnic, noi nu am fi putut obţine în 2012 şi 2013 producţiile pe care le-am avut. Este incredibil să vezi că cercetarea agricolă este pusă la colţ. Nu este corect să nu avem o staţiune de cercetare pe culturi irigate, pentru că avem nevoie în continuare de indicatori care să intre în proiectele de amenajări de irigaţii.

– Ce se întâmplă cu irigaţiile în România?

– Se discută foarte mult pe tema irigaţiilor pentru că dă bine, dar trebuie pătruns în profunzimea fenomenului. Proiectul referitor la Canalul Siret-Bărăgan ca şi concept este unul dintre cele mai bune idei de dezvoltare a României. Dar, în condiţiile de criză economică, trebuie să schimbăm filozofia.

A aduce apă din Dunăre, la 200 m, înseamnă costuri imense pentru care trebuie valorificată producţia într-un sistem rentabil. Or priorităţile absolute la acest moment sunt două lucruri: proiectele care trebuie să rezolve problema pentru circa 500-600.000 de ha şi apoi dezvoltarea şi amplificarea Măsurii 125 A, de dezvoltare a sistemelor de irigaţii locale.

Preţurile de pe piaţa cerealelor

– Fermierii se plâng de preţurile la cereale. Ce părere aveţi?

– Cred că orice an agricol se judecă prin preţul grâului şi capacitatea acestui produs de importanţă extraordinară pentru economia naţională, europeană şi mondială. Toată lumea se gândeşte la cantitate, fără să fi pus problema din timp la ceea ce se va face cu această producţie. Dar s-a greşit, pentru că grâul şi nu numai trebuie să fie evaluat corect, măcar la o lună sau două, să se ştie exact ce producţie se va realiza şi în al doilea rând ministerul să intre în legătură cu cealaltă parte, cea a comercianţilor, şi să stabilească nişte reguli.

În 2011 m-am trezit că undeva erau nişte înţelegeri asupra preţurilor cu care trebuia să fie cumpărate cerealele şi sigur că le-am contracarat. Astă toamnă, undeva în zona Moldovei, iar s-a stabilit un anumit preţ pentru porumb. Problema este şi a asociaţiilor de producători agricoli, dar şi a ministerului de a veghea ca regulile pieţei să fie bine stabilite. Nu este normal ca preţul grâului în România să fie cu aproape 100 de euro sub cel din bursele europene şi nu mai vorbesc de bursa de la Chicago sau de la Hong-Kong.

– Nu s-ar putea chiar de la semănat să fie o înţelegere cu fermierii, cei care procesează, Ministerul Agriculturii şi să se stabilească măcar un preţ minim?

– Anul acesta au fost nişte încercări, dar au fost de amatori şi ca să dea bine. Am văzut consilii judeţene care în şedinţele consilierilor au stabilit preţuri minime ale produselor. Cred că este bine să fie astfel de parteneriate, dar pentru asta trebuie o organizare foarte bună şi a fermierilor. Uneori aceste parteneriate sunt destul de fărâmiţate şi destul de lipsite de forţa aceasta de negociere. Şi al doilea element este cel care a apărut ca prioritate absolută pe Măsura 121, aceea de a ne face depozite, pentru că piaţa grâului se face după ce l-ai pus în siloz. Dacă nu ai avut aranjamentele dinainte, atunci acestea nu se pot face durabil şi corespunzător şi avantajos pentru comercianţi şi producător.

– Este adevărat că nu avem spaţii de depozitare?

– Eu am lăsat, de exemplu, pe Măsura 121 şi parţial pe 123 silozuri cu o capacitate de 3,9 milioane de tone care erau în construcţie. Noi ne apropiem ca şi capacitate de depozitare de sisteme moderne la aproape 20 milioane de tone şi ar mai rămâne o rezervă de circa 14-15 milioane de tone pentru depozitare. România trebuie să aibă cca 34-35 de milioane pentru că acesta este nivelul de producţie al României. Când avem aceste capacităţi, în ferme nu numai că depozităm şi îmbunătăţim calitatea, se poate urmări foarte bine calitatea grâului.

Gheorghe VERMAN