A băgat bine de seamă românul cum că toamna se numără bobocii. Vine sorocul judecăţii, cu alte cuvinte, în care, aşa e de când lumea, cântarul hotărăşte.

A fost bine, a fost rău, îndemnăm spre bunăstare ori vânturăm vremea a sărăcie – acum e timpul judecăţii.

2013, zic unii, e un an de excepţie. Cel puţin până acum, când îndemnăm spre recoltatul de toamnă. În ceea ce mă priveşte, scrutând cu ochiul minţii anii pe care i-am bătut cu privirea aţintită mereu spre câmp, spun şi cred că e un an normal.

7,2 milioane tone de grâu raportat la suprafaţa cultivată oferă un bilanţ suportabil.

Mapamondul anunţă aşijderi o recoltă acceptabilă, adică vreo 740 milioane de tone, ceva cu puţin peste cât se prognozase.

Dacă mai luăm în calcul, de pildă, că cel puţin la noi abia o treime din ce s-a strâns e panificabil, aprecierea mea capătă contur.

Nu înotăm în belşug, dar avem cel puţin credinţa că nu vom face foamea.

Fermierii însă buzăresc. Sunt nemulţumiţi.

Preţul oferit la achiziţie nu acoperă, în numeroase locuri, nici cheltuielile.

60 de bani pe kg se plăteau şi prin 2007-2008, or de atunci importurile au explodat.

Judecata oamenilor e una… omenească.

3.000 kg/ha încasam anul trecut, să zicem, tot atât cât primesc acum pe 5 tone la ha.

Ce-i de făcut? Mai întâi de toate, creşterea producţiei.

Fiindcă, s-o recunoaştem, nu tehnologiile au produs minunea.

La urma urmei, şi anul trecut s-a lucrat cumsecade şi, fără mila Celui de Sus, am ajuns la sapă de lemn, cum se spune.

Deci, irigaţiile. Un program serios şi rapid.

Încălzirea globală, asociată cu scăderea cantităţilor de precipitaţii reprezintă realităţi dureroase.

Creşterea cu un grad a temperaturii medii scade, din start, recolta cu o tonă pe ha.

Rata regimului pluviometric este şi ea hotărâtoare.

În această vară am înregistrat cu de până la cinci ori mai puţine ploi decât în mod normal.

Urmarea? Se vede deja în câmp, în evoluţia porumbului şi a florii-soarelui.

Aşadar avem nevoie de soiuri rezistente la secetă combinate cu tehnologii conservabile, protectoare pentru apa înmagazinată.

Aflu că Institutul de la Fundulea stăruie în această direcţie, numai că, aduc doar aminte, cercetarea agricolă românească n-a depăşit noianul de greutăţi financiare, funciare şi de personal cu care se confruntă de amar de timp.

Se mai pune o problemă.

Piaţa liberă înseamnă cerere şi ofertă, ceea ce presupune concurenţă.

Aşadar, vinzi doar când preţul devine convenabil.

Prin urmare – depozitaţi. Unde? Fiindcă, în ciuda existenţei reale a unei apreciabile posibilităţi de stocare – silozurile au fost însuşite de fel şi fel de samsari, au căpătat altă destinaţie – fermierilor le rămâne doar speranţele viitoare, când vor putea ei înşişi construi.

Şi încă! N-ar fi nimerit ca, înaintea campaniei de recoltare, dacă nu chiar de cu toamnă, fermierii, prelucrătorii din industria de panificaţie, Ministerul Agriculturii să fixeze prin dreaptă şi bună înţelegere un preţ minim pentru viitoarea recoltă?

Altcumva, ca şi în vara aceasta tendinţele de monopol asociază magnaţii comerţului cu cereale şi preţul oferit nu mai reprezintă nici pe departe realităţile pieţei.

Nu pot să nu bag de seamă şi alte adevăruri.

Românii consumă, în medie, 200 kg de pâine pe an.

Mult, foarte mult! În ţările cu economie pusă la punct consumul de pâine, la care se adaugă pastele făinoase şi celelalte derivate, nu depăşeşte 80-100 kg pe persoană.

De aici şi oarecum inutila reducere a TVA.

Se consumă pâine fiindcă alimentaţia românului e una precară. Legumele, fructele, uleiurile vegetale sunt bunuri de lux.

România vinde grâu şi cumpără biscuiţi. Din Germania, de pildă, unde pâine e o „rara avis“, cum se zice, pe mesele consumatorilor în ansamblu.

În prima parte a acestei veri România a importat – de câteva zeci de milioane de euro – usturoi, ceapă şi, atenţie!, praz.

Prelucrarea produselor horticole a căzut în desuetudine.

Uriaşe cantităţi de roşii, ardei, gogoşari, capia, varză, conopidă ajung la groapa de gunoi pentru simplul motiv că valorificarea în stare proaspătă a devenit foarte scumpă.

Bulion, conserve, murături?

Da de unde!

Fabricile de conserve sunt, în mare parte, demult la fier vechi, iar comerţul importă, spre satisfacţia veneticilor harnici şi cu minte.

Ce va să fie?

Vine toamna şi vom vedea!

Numai că nicio cămară din lumea asta nu se vârfuieşte singură.

Povestea cu „pică pară mălăiaţă“ e doar o simplă poveste. Pe care, din păcate, tocmai v-am spus-o.

Gheorghe VERMAN