reclama youtube lumeasatuluitv
update 6 Dec 2019

Artă ţărănească medievală, reînviată după 236 de ani

Astăzi vă propunem pentru această rubrică un subiect special, să fiţi martorii unei inedite trude, aceea de a readuce la viaţă o casă-cramă ţărănească din urmă cu peste 200 de ani, reţinută în arhivele istorice ca fiind cea mai veche construcţie din lemn din Prahova. Crama, monument de artă medievală ţărănească, realizată de meşteri cioplitori în lemn, a fost restaurată în 1960 şi declarată muzeu de profesorul Nicolae Simache, dar după 1970 a început să se degradeze sever. În 1985 a fost demolată, câteva elemente fiind păstrate şi conservate în depozitele Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Replica din 2013 a casei a fost deja înscrisă în circuitul muzeal al Drumului Viilor.

Cea mai veche casă ţărănească din lemn din Prahova, o construcţie care încorpora şi o cramă, nu putea să fie ridicată în altă parte decât în inima podgoriei Dealu Mare, de la Valea Călugărească. Arhivele nu au păstrat pentru posteritate date certe, astfel că nu se cunoaşte cine a fost proprietarul care a construit crama, în anul 1777. Se ştie doar că, la naţionalizare, construcţia le-a aparţinut Brătienilor, moştenitorii acestora fiind şi cei care au primit viile după 1990, la retrocedarea proprietăţilor confiscate de fostul regim comunist. Crama, devenită muzeu în anul 1967, după ce renumitul profesor Nicolae Simache a coordonat lucrările de consolidare din 1960, a fost demolată în 1985. Ideea refacerii acestei rarităţi din arta meşteşugărească ţărănească s-a născut în urmă cu câţiva ani, după ce Consiliul Judeţean Prahova, care a şi finanţat proiectul „Crama 1777“ cu 5 milioane de lei vechi din bugetul judeţului, a inaugurat Drumul Viilor, un traseu turistic care intenţionează să pună în valoare obiectivele vitivini­cole din Dealu Mare.

Modelul original

Construcţia nu a putut fi recompusă pe amplasamentul real, deoarece actualii proprietari nu au dorit acest lucru. Ea a fost realizată pe un lot asemănător ca dispunere şi relief donat de familia muzeografului Nina Grigore, unul dintre arheologii implicaţi în realizarea acestui proiect. Interesant este modul în care specialiştii au recompus şi au dat viaţă cramei sau casei de acum 236 de ani. Ei au respectat cât au putut elementele descriptive reţinute în arhiva Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Descrierea care a servit proiectului pomeneşte despre o cramă compusă din două încăperi, cea mare folosind la obţinerea mustului, iar cea de a doua, pentru păstrarea vinului. Clădirea era din bârne masive de stejar, cuiele de prindere fiind tot din lemn. La faţadă avea o prispă de dimensiuni neobişnuite, mărginite de şase stâlpi mari de stejar, sculptaţi manual, cu barda, de meşteri cioplitori în lemn. Pe stâlpi se sprijinea o cosoroabă sculptată în stejar, iar uşa dublă era fixată într-un cadru masiv, un adevărat portal monumental, deasupra căruia se putea citi, în litere chirilice, anul construcţiei. Cheile de la uşă erau lucrate tot manual, din fier. Acoperişul era asigurat de o învelitoare din şindrilă.

Replica în timp

Aşadar, proiectanţii au avut modelul la îndemână şi nu aveau decât să găsească soluţiile tehnice pentru a realiza o copie a cramei din epoca medievală. Noua casă din lemn păstrează arhitectura originară, dar i-au fost ataşate spaţii noi: partea de lemn a clădirii este construită în aceeaşi manieră, folosind elementele de lemn recuperate şi restaurate (bârne, grinzi de planşeu, portalul de intrare), precum şi elemente noi confecţionate după modelul celor originare, montate în cuie de lemn; partea supraterană a extinderii s-a realizat din zidărie portantă de cărămidă plină, iar subsolul – din zidărie de bolovani de râu. În camera mare sunt prezentate unelte pentru viticultură şi prelucrarea strugurilor, o presă de mari dimensiuni, de sfârşit de secol XIX, o pompă de vin fabricată în Germania, un lin cioplit în lemn, un atelier de dogărit. În beci – gândit ca sală de degustare – se găseşte o colecţie de butoaie pentru vin şi rachiu de tescovină, un cazan de ţuică, o colecţie de ceramică veche. În fine, la mansardă, numită „Mlădiţele vieţii“, a fost organizată o expoziţie centrată pe modul în care viţa-de-vie s-a reflectat în arta populară românească: icoane pe sticlă, costume populare, textile de interior, lăzi de zestre etc.

Ordine şi dezordine, natural şi artificial

Cum spuneam, terenul oferit pentru reconstrucţie imita denivelările din amplasamentul iniţial. Acestuia i-au fost împrumutate totuşi elemente de modernitate. Aranjamentul exterior, care a trebuit să fie rezolvat într-un timp destul de scurt, este unul care place ochiului. Pentru curtea interioară, unde a fost imaginată o alee sinuoasă, mărginită de o bandă cu flori, ambele delimitând zona înierbată, imaginaţia peisagistului n-a fost extrem de solicitată. Câteva begonii, flori de piatră, trandafiri, muşcate de grădină şi trandafiri japonezi au rezolvat şi coloritul, şi decorul. Conturul curţii a fost accentuat prin câteva exemplare de thuja. Provocatoare a fost intrarea în curtea muzeului, pe un teren denivelat, mai ales că spaţiul nu permitea o desfăşurare de forţe. Treptele s-au realizat din piatră de râu, iar de-o parte şi alta spaţiul este ceva între ordine şi dezordine, natural şi artificial, o combinaţie care, în ciuda contrastelor, arată destul de reuşit. Nu oricine îşi imaginează o margaretă de câmp lângă un ienupăr scos din pepinieră! Şi totuşi margaretele sunt cele care salvează întreaga compoziţie, cel puţin în timpul vegetaţiei. Ce nu este în ton cu secolul al XVIII-lea? Gardul masiv din fier, folosit astăzi în mediul rural, dar în disonanţă totală cu meşteşugul ţărănesc tradiţional, axat pe folosirea lemnului masiv. O împrejmuire în ton cu prispa cramei parcă ar fi dat mai bine. Nu ne împiedicăm însă de acest amănunt! Una peste alta, efortul de a aduce în memoria timpului prezent arhitectura şi obiceiurile podgorenilor de acum peste două secole merită cu adevărat preţuirea noastră!

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013