reclama youtube lumeasatuluitv
update 6 Dec 2019

Cetatea Biertanului, principala atracţie a satului transilvănean „dintre dealuri“

Un lung drumeag de ţară (însă asfaltat), şerpuind printre dealurile acoperite cu păşuni, păduri, vii şi livezi, te va conduce până sub colina pe care „tronează“ Biserica-Cetate fortificată a Biertanului, sat sibian situat în bazinul Târnavei Mari, cam la jumătatea drumului dintre Sighişoara, Dumbrăveni şi Mediaş. Biserica din mijlocul cetăţii adăposteşte mobilier vechi, icoane, iconostasuri, covoare persane originale şi o mulţime de alte valori de patrimoniu naţional din epoca medievală. Pentru că aici totul este vechi, parcă de când lumea! Şi mai are această biserică-cetate, monument istoric, arhitectonic şi de cult religios ocrotit de UNESCO şi o orgă deosebită, nu numai prin masivitatea ei, ci şi prin calitatea acustică a sunetului său muzical. A fost construită la Viena de organistul Carl Hesse, înlocuind începând din anul 1869 o mai veche orgă, distrusă de un năprasnic cutremur. Dispune de 1.290 de tuburi, precum şi de 25 de registre, de o pedală de picior şi de alte două manuale. Este considerată una dintre cele mai spectaculoase instrumente muzicale de acest fel, păstrate de lăcaşurile bisericeşti evanghelice situate în centrul geografic al celor 7 mari cetăţi săseşti transilvane (Siebenburgen).

Locul de revedere a ultimilor saşi

Biertanul, ca reşedinţă episcopală evanghelică, vreme de aproape trei secole în epoca medievală, precum şi municipiile Bistriţa, Sibiu, Sighişoara şi Braşov găzduiesc, adeseori, reuniuni ale puţinilor saşi transilvăneni care au mai rămas în ţară cu cei veniţi din străinătăţi. Un fel de reeditare a întâlnirilor asemănătoare, anuale, din localitatea germană Dinkesbuhl. Evenimentul revederii pe pământ natal prilejuieşte, de fiecare dată, organizarea unor manifestări ecumenice şi cultural-artistice, culminând cu slujbe religioase şi cu recitaluri corale şi de orgă. De altfel, Biserica Evanghelică – Cetate a Biertanului reprezintă, în totalitatea ei, o principală atracţie pentru orice turist care îşi poartă paşii prin „satul dintre dealuri“. Pentru că nu numai orga bisericească este cel mai spectaculos obiectiv, ci şi o ingenioasă instalaţie de tehnică şi de meşteşug ţărănesc: zăvorul de pe „Uşa Sacristiei“.

Camera din spatele ingenioasei încuietori reprezenta, în epoca medievală, un fel de trezorerie şi depozit-bancar cu cele mai scumpe, rare şi simbolice obiecte şi podoabe ale saşilor din întreaga Transilvanie. Zăvorul încuietorii a fost construit de meşteşugarii cetăţii în anul 1515 şi reprezenta, în acea vreme, un unicat în lume, fiind premiat în anul 1900 la Expoziţia Mondială de la Paris, atunci când în capitala Franţei se inaugura şi vestitul Turn Eiffel. Întregul dispozitiv se constituia într-o adevărată fortăreaţă ferecată, pusă în calea năvălitorilor, hoţilor şi haiducilor. El este şi o frumoasă piesă de artă şi de meşteşug medieval, fiind construit din lemn masiv de stejar, armat cu nervuri din fier înroşit în vatra cuptorului şi bătut cu ciocanul pe nicovală. Mecanismul de închidere şi deschidere este extrem de complicat, astfel încât dacă nu cunoşti „secretul cheii“ orice efort este zadarnic, fie „hoţul“ cât de profesionist şi experimentat. Răsucită într-o anumită direcţie, cheia închide primele patru dispozitive, iar cu o manivelă pe următoarele cincisprezece zăvoare laterale. Numai cel de-al doisprezecelea dispozitiv din spatele uşii deblochează întregul sistem, lăsând uşa larg deschisă pentru „vistiernicul“ bisericii. În incinta Sacristiei se află şi un vechi şi pitoresc şemineu, precum şi câteva ustensile de bucătărie şi un tablou lucrat în arta intarsiei. Datat la 1912, tabloul înfăţişează atât cetatea, cât şi hanul-restaurant de la intrare, cel care poartă numele primului episcop evanghelic al bisericilor săseşti din Transilvania, preotul Lukas Unglerus.

„Năstruşnica“ încăpere a împăcării

Mai mult decât un simplu fapt-divers este temuta „cameră a împăcării“ sau a „răzgândirii“. În dosul zidurilor sale, groase de un metru, „stau ascunse“, în aşteptarea povestitorului, fascinante şi înţelepte întâmplări petrecute în sânul unor familii de saşi transilvăneni din epoca medievală. Aşa cum erau gândite şi concepute în urmă cu şapte-opt secole camerele, „năstruşnica“ încăpere nu are mai mult de cinci-şase metri pătraţi. Plus o mică nişă „scobită“ în cărămida zidului interior, transformată în „toaletă“. În acea încăpere erau „încarcerate“, din porunca obştei satului, dar cu acceptul Sfatului bătrânilor înţelepţi, acele cupluri de soţi certate şi dispuse a se despărţi oficial. Adică, cerând consimţământul judelui cetăţii şi preotului bisericii. Însă, până a se hotărî soarta căsniciei lor, soţii aveau la dispoziţie în respectiva încăpere doar lucrurile de strictă necesitate. Şi toate numai într-un singur exemplar: o Evanghelie scrisă în vechiul alfabet gotic al limbii germane, un pat, o pernă, un aşternut, un lighean, un săpun, un prosop, un pieptene, o oglinjoară, o cană, o lingură, o furculiţă. Cele trebuincioase „de-ale gurii“, inclusiv apa şi aşternutul patului erau aduse de părinţii, copiii sau rudele acestora, din două în două zile. Însă „distribuirea“ lor o făcea, după un riguros control, doar şeful „Corpului de Gardă“ al cetăţii, un fel de „caporal de schimb“ al cazărmilor militare din trecutele „cătănii“ obligatorii.

Dacă nu era solicitat mai repede la „vorbitor“, judele venea din două în două săptămâni să-i întrebe, printr-un mic gemuleţ, dacă nu cumva s-au împăcat. În caz că răspunsul era „NU“, cuplul îşi continua „detenţia“. Numai la a patra întrebare a judelui intra în calcul hotărârea Sfatului bătrânilor înţelepţi. Deci după două luni de la încarcerare! Din documentele păstrate în arhiva Episcopiei Evanghelice din Sibiu rezultă că, în decurs de 300 de ani, doar unui singur cuplu de soţi saşi din satul Biertan i s-a „permis“ divorţul, cu dreptul de a se putea recăsători religios. În schimb, femeile celor 60 de perechi de soţi care au trecut prin „Camera împăcării“, după nici nouă luni de la „eliberare“, au născut copii sănătoşi şi frumoşi. Dacă era băiat, de cele mai multe ori, la botezul creştinesc primea prenumele unuia dintre membrii Sfatului bătrânilor înţelepţi. Cum ar fi: Hanc, Wilhelm, Hainrich, Johann şi Friderich. Dacă era fată primea prenumele uneia dintre soţiile sau fiicele acestora: Helga, Herta, Hermine, Brigite, Regina, Hanelore, Ilze şi Renate! Astfel că, atunci când cutreier uliţele Biertanului şi mă întâlnesc cu câte un sas sau o săsoaică, după ce ne salutăm cu „Crist Goott“ (un fel de Doamne ajută), instantaneu îmi pun întrebarea: „N-o fi, oare, un descendent sau o descendentă a unor astfel de soţi, musafiri ai fostei „camere a împăcării!?“

Ioan Vulcan-Agniteanul

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013