Adama Sultan iulie 2020
update 13 Aug 2020

Strategii ambiţioase, obstacole pe măsură

În sfârşit, agricultura românească beneficiază de o anume strategie. Un program menit să facă mai limpede calea de urmat până în 2030. Rămâne de văzut ce tactici se vor adopta de către partidele politice aflate la putere în aşa fel încât agricultura să se bucure cu adevărat de prioritatea economică absolută.

Obiectivele par clare. O producţie finală medie care să asigure securitate alimentară pentru cel puţin 38 milioane de oameni, cu un export anual cert de cel puţin 500 miliarde de euro.

Dacă avem în vedere exportul agroalimentar din 2012 de numai 28 miliarde euro, ambiţiile vizează cu adevărat construirea în România a unei agriculturi durabile de performanţă.

Sigur, se mai pune cu acuitate o problemă de fond. Aceea a armonizării cu agricultura europeană şi, mai cu seamă, cu exigenţele agriculturii comunitare.

Cu alte cuvinte, şi la noi ca la ei ori, încă mai important – şi la ei precum într-o agricultură modernă, de mare randament şi în România, aşa cum previzionează noua strategie.

Important mi se pare din capul locului faptul că cineva încearcă să rezolve problema „drobului de sare“.

Nu se mai poate aştepta, cu alte cuvinte, împlinirea spusei cu „pică pară mălăiaţă“.

Taurul trebuie luat de coarne şi carul dus la drum drept.

Cu o condiţie însă, mereu prezentă, din păcate, la noi, la români. Să nu ne împiedicăm de buturuga mică.

Chestiunea cu minunile ce ţin pe la noi cam trei zile este iarăşi de actualitate.

Cu alte cuvinte, entuziasmul nostru nu e unul general. Suntem, în ce ne priveşte, precum în fabula cu „racul, broasca şi o ştiucă“.

Interesul fiecăruia ori de grup primează.

Ne cam aruncăm cu capul înainte şi de cele mai multe ori dăm cu „bâta-n baltă“ ori ne înecăm „la mal“.

Să exemplificăm. Anul agricol 2013 promite.

Numai că promisiunea nu înseamnă certitudine.

Nu poţi striga hop până ce n-ai sărit.

Aşa se face că miza, pariul pentru o recoltă de grâu de cel puţin 7 milioane de tone sunt considerate ca şi câştigate.

Un 2,5% la PIB pare o cifră sigură.

Au venit însă ploile, se va instala seceta şi, din nou – pentru a câta oară? – socoteala de acasă nu se va mai potrivi celei din câmp.

Discutam deunăzi cu comisarul UE de resort. De ce ne grăbim să tăiem, până nu măsurăm de câteva ori acolo?

S-a interzis aşadar tratarea seminţei de porumb fiindcă substanţele nu priesc albinelor.

Decizia a venit pe loc, fără să se bage de seamă că nu există o altă metodă eficace şi „ce câştigăm pe mere dăm pe pere“.

Fermierii freacă mâinile a pagubă şi mai speră în vreo minune.

Se poartă moda gazelor de şist. Va fi marea găselniţă.

Numai că în Banat, de pildă, 55.000 ha cernoziomuri de cea mai bună calitate vor deveni degrabă pârloagă fără ca nimeni să se gândească şi la generaţiile viitoare ce vor trăi doar cu amintirea „gurii de rai“.

Am cheltuit bani mulţi pentru fata morgana a agriculturii de subzistenţă.

Acum, că n-a ieşit nimic, ne spălăm pe mâini şi privim cu optimism către fermele familiale.

Da, dar 480 milioane de euro s-au dus pe „apa sâmbetei“.

Primim subvenţii. Cine le împarte?

Toată lumea! Băncile nu promovează o fază de licitaţie în aşa fel încât cine derulează finanţări de 1,3 miliarde euro, spre exemplu, să acorde şi facilităţi beneficiarilor, fiindcă propriul comision nu e de neglijat.

În sfârşit, mai ziceam, a fost, în sfârşit, descoperită pomicultura.

Nu şi de către ministerul de resort care nu are, precum altcândva, o direcţie de specialitate.

Trebuie reînnoite plantaţii, trebuie plantat masiv şi mai cu seamă raţional.

Pe lângă Institutul de la Mărăcineni vor funcţiona staţiuni de producere a materialului săditor la Iaşi şi Bistriţa.

Reconversia pomiculturii ar trebui începută în 2014, numai că, iarăşi, cercetarea agricolă se află în plină transformare şi, ca de obicei, fără nicio legătură cu realităţile momentului.

Mai adăugăm la toate acestea „măsurile“ de reabilitare ori recunoaştere a seminţelor tradiţionale de legume, ridicarea obligativităţii de normare a lactatelor în defavoarea fermierilor români, lipsa unui sistem de microcreditare bancară, accesul încă greoi al fermierilor români la creditele UE.

Nu avem bani pentru irigaţii şi desecări, lipseşte cadastrul agricol etc.

Ei bine, în aceste condiţii e cel puţin naiv să te gândeşti la implementarea unui cadru strategic, fie el semnat şi parafat chiar de către toate forţele politice.

Hai să mai măsurăm o dată şi-om vedea apoi ce, cât şi cum croim.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.14, 16-31 IULIE 2013