Adama Sultan iulie 2020
update 10 Jul 2020

România ar fi putut fi ţara livezilor

• Interviu cu Mihail Coman, director general al Institutului de Cercetare – Dezvoltare pentru Pomicultură Mărăcineni de la Piteşti.

Deşi sunt la modă, arbuştii nu ocupă suprafeţe semnificative

– Cum se arată acest an din punctul de vedere al pomicultorilor? Vom avea mere, pere, prune?

– Dacă vom avea mere tot nu vom stopa importul, pentru că avem prea puţine faţă de cât am avea nevoie. Dacă avem prune le facem distilat cam 70-80% din cantitatea recoltată. Deci nu putem vorbi de sănătate umană sau aport de fructe.

Nu este un an uşor, vine după o iarnă uşoară, care urmează un alt an secetos în care pomii au suferit, mai ales cei care nu au avut irigare. Avem plantaţii care anul acesta împlinesc 40 de ani, iar cea mai veche exploataţie înfiinţată în anul 1967 este cea de afin, care încă produce foarte bine şi are încă două caracteristici: nu a fost niciodată stropită şi este cel mai scump fruct pe care îl valorificăm.

– Chiar aşa, de ce nu ne preocupă arbuştii fructiferi?

– Nici eu nu înţeleg, pentru că, ştiţi, este o nişă. În anul 1990 aveam plan de plantări masive, pe mii de hectare, ferme mari. Este o nişă nu doar de forţă de muncă ieftină, ci şi una pentru piaţa europeană şi nu numai. Acum este şi o modă cu prevenţia unor boli prin anumite componente chimice care se găsesc în majoritatea lor în arbuşti. Afinul, spre exemplu, este aşezat pe primul loc pentru diabet, alte specii de arbuşti de tip Lonicera sau coacăz pentru radicalii liberi, polifenoli chiar pentru boli ca şi cancerul. Aşadar, arbuştii sunt la modă, dar din păcate noi rămânem doar la proiecte de cercetare, lăsăm acolo aportul lor pentru că suprafaţa de arbuşti şi căpşuni cultivată în ultimii 10 ani este foarte mică, la nivel de sub 1.000 de hectare.

România – ţara merilor şi a prunilor

– Pentru că aţi vorbit de suprafaţă, care este patrimoniul pomicol al României în acest moment?

– Din statistica noastră, patrimoniul pomicol este de 136.000 ha, supra­faţă pe care domină 2 specii: mărul şi prunul, fiecare având aproape 58.000 ha. Dar trebuie văzut şi echilibrul vârstelor, pentru că mai mult de 60% dintre plantaţii au peste 20-25 de ani. Cele bazate pe noile tehnologii reprezintă sub 5% din totalul suprafeţei. Nu avem mai mult de 7.000-10.000 ha cu plantaţii nou înfiinţate în ultimii 10 ani.

– De ce a regresat pomicultura sau de ce a bătut pasul pe loc? Este scump, costă mult înfiinţarea unui hectar de livadă?

– Da. Pomicultura şi viticultura înseamnă investiţie, iar în cazul României nu a existat acest interes la nivel statal şi fiecare persoană fizică sau companie şi-a făcut investiţia ei.

Preţurile sunt destul de mari, vorbim de multe specii şi în cadrul fiecărei specii de diferite tehnologii. Să nu uităm că acum vorbim de 3.500 pomi/ha la plantaţiile de măr intensiv, iar acum 20 de ani vorbeam de 1.000 – 1.250 pomi/ha, or aceste investiţii nu se rezumă doar la materialul săditor, pentru că au nevoie de susţinere, irigare, plase antigrindină, spaliere, sârme de susţinere, iar o asemenea tehnologie modernă la măr sare de 20.000-25.000 euro.

– Solurile României, cele dedicate pomiculturii, sunt apte pentru recorduri în pomicultură. Am putea ţine pasul cu Europa?

– Aici sunt două aspecte. În primul rând solurile României sunt foarte diverse în comparaţie cu solurile ţărilor vecine. În al doilea rând, dacă văd un pom, din punctul de vedere al specialistului mai important este port­altoiul decât soiul. Această simbioză creează de fapt performanţa de care vorbiţi, însă trebuie să adaptăm în special portaltoiul, pentru ca performanţa să vină.

Sunt soluri în zona de deal, dar au apărut bazine pomicole în Bărăgan şi o să tot apară pentru că nu mai avem interdicţia de a planta pe terenuri plane. Toţi portaltoii pe care îi folosim acum pentru producerea de pomi sunt în general portaltoi româneşti. Mă refer mai ales la speciile sâmburoase. Altfel, dacă aducem un portaltoi din zona mediteraneană viaţa lor este de scurtă durată şi afectează întreaga exploataţie. Avem nevoie de portaltoi adaptaţi pentru dealuri, pentru zona de pantă, lângă râuri, în luncile râurilor din zona subcarpatică până în zona uşoară a Luncii Dunării, unde putem adapta şi portaltoi din străinătate.

Punctul forte, aroma fructelor

– Românii caută fructele româneşti, deşi pe piaţă fructele de import sunt mult mai atrăgătoare. De ce fructele noastre chiar au caracteristici specifice?

– Da. Este adevărat şi nu este vorba doar de fructe, ci şi de legume. Acesta este punctul nostru forte pe care trebuie să mizăm şi pe care trebuie să-l menţinem. Dacă vorbim de sortimente vechi care s-au adaptat foarte bine, avem soiuri care au fost introduse în cultură acum 80 de ani, dacă vorbim de diferenţele de temperatură mari în toamnă între zi şi noapte, unii specialişti spun că este un factor important pentru crearea de arome. Fie că vorbim de conţinutul din solul românesc atât de diferit, nisipos sau argilos, fie că vorbim de tehnologia aşa-zisă „în ţelină“ sau de cea supusă fertirigării, toate sunt aspecte care creează această tradiţie. Cu alte cuvinte, România ar putea deveni o ţară a livezilor. Dar pentru asta ar trebui să avem proiecte integrate nu doar pomicole, ci şi viticole şi de creştere a animalelor, pentru că zonele subcarpatice de sud şi sud-est oferă spaţiul ideal pentru aceste sectoare.

– De-a lungul istoriei am avut vreo perioadă în care am fost mai buni decât astăzi?

– Sigur, am avut o perioadă înainte de 1990 când în România livezile se întindeau pe 360.000 ha, judeţul Argeş avea 35.000 ha, de aceea şi institutul a fost amplasat aici. Era o situaţie centralizată: proiectarea, execuţia, materialul săditor, pepinierele erau atât de bine aşezate pe harta României în zonele de adaptare a fiecărei specii încât într-o perioadă scurtă de 10-15 ani ritmul de plantare era foarte mare. Ce facem azi, când noi nu suntem pregătiţi cu material săditor autohton, îl importăm în totalitate? Şi chiar şi aşa, avem sortimentul adaptat pentru România?

Piaţa neagră nu poate dezvolta pomicultura

– Primăvara vedem pe marginea drumului pomi de vânzare. Ce fel de pomi sunt aceştia, fără etichetă, fără autorizare?

– Anul trecut România a produs 2,3 mil. pomi, dintre care 1,8 mil. au fost din aceştia despre care vorbiţi şi doar 500.000 au fost certificaţi, putând intra în proiectele europene.

Pentru că Europa a permis şi acest hobby de familie care-şi produce singură pomii, noi producem acum doar pomi grădinăreşti care nu au inspecţie strictă şi foarte puţini pomi certificaţi care pot fi eligibili. Este o luptă foarte mare cu această piaţă neagră.

Ar trebui întărite instituţiile publice pentru plantaţiile-mamă şi, odată cu acest lucru, sunt convins că întreaga concurenţă şi cumpărătorii vor căuta material săditor certificat, cu paşaportul plantei, care atestă o stare sanitară deja controlată. Altfel riscă să planteze ceva deja bolnav şi 20-30 de ani îl ţine fără performanţe.

– Aţi găzduit de curând o întâlnire la nivel înalt, prilej cu care am constatat că UE descoperă pomicultura.

– Da, a fost una dintre cele mai importante întâlniri, ocazie cu care a fost lansat programul „Sectorul pomicol din România – strategii şi mijloace de relansare la nivel naţional şi european pentru 2014-2020“. El este mai mult decât o reconversie dacă ne gândim la perioada 2007-2013 în viticultură, pentru că acesta cuprinde, pe lângă componenta de producţie şi mediu, lucrările de defrişare, achiziţionare de material săditor, pregătire teren, plantări, achiziţii de utilaje, instalaţii de irigare.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.14, 16-31 IULIE 2013