reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Jul 2019

Ariciul: banc, etologie, fabulă, morală

Banc. Când trebuie omorât ariciul cu fundul ai trei variante: o faci cu fundul altuia, bărbierind arătarea sau ca ardeleanul… dacă’i musai. Ideea este nu modalitatea, ci finalitatea. Oricum, ariciul, căci despre el se vorbeşte în propoziţie, ajunge să-şi dea sfârşitul. Era să scriu obştescul sfârşit, dar săvârşeam o gravă eroare pentru că este vorba, în fapt, de asasinarea unei vietăţii, una dintre cele mai vorace consumatoare de goange dăunătoare. Probabil că autorul bancului, vre’un carcalac, de aia-l şi vrea omorât. E drept că nici insolenta provocare a ţepilor nu trebuie trecută cu vederea în geneza anecdotică, că e ţepoasă rău animala şi nici n’apuci s-o iei de gâţi, că se ghemuieşte şi de oriunde ai da s-o apuci tot de acolo te alegi cu o usturătoare înţepătură. Care nu-i mortală, să fim clari. Ba uneori poate fi curativă pentru o sumedenie de boli ruşinoase.

Etologie. Erinaceus roumanicus, pre numele lui latinesc, este un mamifer insectivor, uneori fructivor şi granivor. Aricii nu scutură copacul ca să-şi strângă poamele. Se mulţumesc cu ce leapădă acesta din prisosul lui, chiar dacă adesea prisosul este viermănos ori pe jumătate stricat. Alege parte bună şi consumă viermii. Başca jigodiile artropode care dau să se suie’n coronament. Nu scapă de ei nici viperele pe care, în ciuda otrăvii din vine, le stârpeşc ori de câte ori le ies în cale, motiv pentru care bătrânii îi feresc prin ogradă, deşi uneori le mai cad victime şi puiuţii rătăciţi de cloţă. Vara se îngraşă peste măsură, să aibă ce consuma la vreme de iarnă. Uneori strâng hârciogeşte poame, ciuperci, grăunţe, insecte, şopârle, pe care nu ajung să le consume, motiv pentru care vulpile, la vreme de lipsuri şi foame, le cată, scurmând până în adâncul pămânţilor. Se mai bat între ei pe câte o postaţă de loc, pentru un bârlog sau, cel mai adesea, pentru câte o aricioaică mai ochioasă. D’ale vieţii! Antagonici în biosistem – vulpea. Anecdotica populară o reţine ca singurul inamic natural care, pentru a-i străpunge platoşa de ţepi, îl rostogoleşte spre o apă, unde ariciul se destinde, moment în care devine victima fără apărare a roşcatei.

Concluzie ecologică: animal deosebit de util în spaţiul rural, care ar trebui să intre într-un program coerent de protecţie.

Fabulă. De o bucată de timp (de vreo 15 ani, mai exact) a început stârpirea aricilor din ştiinţa agricolă românească. Cum altfel să interpretez tenacitatea cu care sunt rostogoliţi spre gârlă şi de carnivore şi de ierbivore, doar-doar s-or îneca. Mai mult chiar, în ultima vreme au apărut în peisaj şi aricii epilaţi, pe care-i întâlneşti cel mai adesea în calea vulpii ori pe lângă vizuina acesteia. Ştiindu-le năravul înţepător, de pe vremurile când făceau parte din tagmă, ca pârâţi ai acesteia, toarnă în urechea vulpoilor cum se poate descâlci ghemul de ţepi şi care este cel mai apropiat băltoc în care să le testeze competitivitatea la înot. Deviza lor, ca şi a vulpii: „Dacă nu poţi să-l suguşezi, îneacă-l“. Pogonicii n-au scăpare! Funciar animale rurale, fără abilităţi de palmipedă urbană, sfârşesc prin a se îneca în vârtejul mâlos al apelor cotidiene. Pe zi ce trece se împuţinează şi lasă congenerilor urbanizaţi toate agoniselile: vizuini de locuit, livezi întinse dătătoare de fructe, câmpuri mănoase, turme mândre şi cornute, depozite de poame şi grăunţe.

Morala. O excelenţă este de părere că ar cam trebui să renunţăm la „aricii“ autohtoni, că’s neperformanţi, îmbătrâniţi şi costisitori. La vreme de nevoi o să importăm din UE, pen’că ăia sunt muuult mai competitivi şi pe care, la rigoare, acolo unde nu se adaptează, i-am putea aclimatiza.

Gheorghe Socotitorul

P.S: Ce facem, excelenţă, cu „viperele autohtone“, pentru care „europenii“ nu au antidot?

Acelaşi

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.14, 16-31 IULIE 2013