cemrom iulie 2018

Cum limităm răspândirea aflatoxinei din porumb?

Porumbul este planta de cultură cu cea mai extinsă utilizare în hrana animalelor şi destul de mult în nutriţia umană. De aceea obţinerea unor producţii sănătoase, lipsite în mod deosebit de atacul unor agenţi patogeni care produc toxine precum ciupercile din genul Aspergillus, Fusarium ş.a., prezintă o importanţă deosebită pentru sănătatea omului şi a animalelor.

Modul de atac

Aflatoxina a fost identificată în SUA în anul 1960, pe arahide mucegăite. A fost caracterizată ca o toxină acută pentru animale şi puternic cancerigenă, produsă de activitatea ciupercilor Aspergillus flavus şi Aspergillus parasiticus.

Iniţial, s-a crezut că aceste ciuperci sunt patogeni ai depozitelor de păstrare, dar foarte curând au fost găsite şi în culturile de porumb din zonele sudice ale SUA, producând aflatoxine. În celelalte zone culturile de porumb nu erau contaminate cu aflatoxine, deoarece ciupercile aveau nevoie, pentru dezvoltare, de temperaturi mai ridicate şi condiţii de secetă. În plus, numai cantităţi reduse de porumb erau depozitate în condiţii favorabile dezvoltării acestor ciuperci (18-20% umiditate în boabe).

Până în anul 1983, în SUA efectele toxice ale aflatoxinei asupra animalelor hrănite cu porumb contaminat nu au fost înregistrate decât la concentraţii de peste 50 micrograme aflatoxină/kg, iar legislaţia limita folosirea porumbului contaminat în hrana animalelor la un conţinut de 10-20 micrograme/kg. În anii asemănători anului 1983, cu temperaturi mai ridicate şi secetă accentuate, în aproape tot cordonul porumbului, unde porumbul recoltat avea concentraţii ridicate de aflatoxină, agenţiile federale şi agenţia guvernamentală au aprobat ca porumbul cu un conţinut până la 100 micrograme aflatoxine/kg să fie folosit în hrana animalelor mai puţin afectate de toxină, ca spre exemplu vitele cornute mature pentru carne, oile şi porcii.

Ciuperca Aspergillus flavus atacă ştiuleţii şi boabele de porumb, producându-le o decolorare galben verzuie. Cel mai frecvent sunt atacate boabele de la vârful ştiuletelui, la hibrizii cu ştiuleţii incomplet acoperiţi de pănuşi şi astfel neprotejaţi de vătămările produse de insecte, grindină şi alţi factori care le pot produce leziuni. Ciuperca este termotolerantă, ceea ce o face mai competitivă la temperaturile ridicate din anii secetoşi.

În câmp, patogenul se menţine şi se multiplică pe resturi vegetale, mătasea porumbului polenizată ş.a. În depozite, sporii ciupercii se răspândesc prin amestecul mecanic al boabelor, uscare, manipulare ş.a. De aceea, răspândirea bolii a fost amplificată odată cu trecerea la recoltarea în boabe, datorită creşterii ponderii vătămărilor mecanice, mai ales în cazul recoltării boabelor cu umiditate ridicată. De asemenea, şi depozitarea recoltei sub formă de boabe creşte incidenţa atacului de ciuperci în depozite.

Controlul bolii

Răspândirea bolii se poate limita prin irigarea culturii, măsuri agrotehnice care reduc efectele stresante ale secetei asupra plantelor, controlul factorilor care produc vătămări mecanice boabelor şi depozitarea în condiţii controlate, mai ales umiditatea din boabe sub 13,5-14,0%.

Apariţia bolii în culturile de porumb nu poate fi atribuită decât în mică măsură cultivatorilor. Boala este o calamitate naturală produsă de ciuperca Aspergillus flavus numai în condiţii de secete excesive. Cultivatorii ar trebui ocrotiţi şi despăgubiţi ca pentru orice calamitate naturală. Pentru a reduce pagubele, Ministerul Agriculturii ar trebui să se preocupe de aprobarea unor derogări posibile la legile prea restrictive pentru situaţii create de astfel de calamităţi, aşa cum s-a procedat în SUA. Totodată, cultivatorii trebuie pregătiţi, ajutaţi şi determinaţi să aplice toate măsurile tehnologice care pot diminua amploarea atacului ciupercii şi, prin aceasta, a concentraţiei de aflatoxină în masa de boabe, printre care să nu lipsească:

– irigarea culturii este recomandată acolo unde este posibilă, dar şi extinderea suprafeţelor amenajate pentru irigare. În zonele secetoase din România, numai în condiţii de irigare se pot obţine recolte de porumb sigure, economice şi sănătoase.

– pe terenurile neirigate se impun măsuri de înmagazinare şi păstrare a apei în sol, de la recoltarea plantei premergătoare până la fecundare şi începutul formării boabelor plantelor de porumb. În acest scop, miriștea trebuie întreţinută curată de buruieni, cu suprafaţa netezită şi acoperită cu un strat superficial de sol bine mărunţit pentru diminuarea pierderilor inutile de apă date de evaporare şi îmburuienare. Efectuarea arăturilor de toamnă la timp, pregătirea terenului prin treceri minime, semănatul în epoca optimă, cu o desime a plantelor mai mică, corespunzătoare cantităţii de apă disponibilă şi estimată, precum şi un bun control al buruienilor din cultură, inclusiv prin eliminarea plantelor sterile (fără ştiuleţi) şi folosirea lor ca furaj în fermele mici de subzistenţă.

– alegerea unor hibrizi rezistenţi la secetă sau cel puţin toleranţi, însuşire atestată de ISTIS, în urma unor testări în condiţii de secetă accentuată, la care pănuşile acoperă bine vârful ştiuletelui, chiar şi în condiţii de secetă, ştiind că seceta determină o scurtare semnificativă a lungimii pănuşilor.

– reducerea umidităţii din boabe imediat după recoltare sub pragul de 13,5-14,0% şi depozitarea lor în magazii răcoroase, pentru a diminua dezvoltarea ciupercii în depozite.

Dr. ing. Traian SARCA,
Membru titular al ASAS
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2013