reclama youtube lumeasatuluitv
update 13 Dec 2019

Concluzia tristă a unui legumicultor: „Mai bine şmecher de piaţă decât producător“

După aproape douăzeci de ani de muncă în legumicultură, soţii Dan şi Mariana Manea au ajuns aproape la capătul răbdării, dându-şi seama că la noi, din muncă cinstită, e aproape imposibil să răzbeşti. Această familie din Tomşani, judeţul Prahova, ca multe altele din localitate, judeţ şi ţară ar trebui să constituie motorul dezvoltării rurale, o dezvoltare care nu înseamnă doar infrastructură rutieră, educaţională, de sănătate şi de servicii, ci mai ales bunăstarea, plus valoarea adusă în fiecare gospodărie din comunitate.

Tânărul Manea şi-a luat soarta în mâini de când avea 19 ani. „La noi, în Tomşani, n-a fost mare tradiţie legumicolă. Dar trebuia să facem ceva cu viaţa noastră, noi, cei de la ţară. N-am stat cu mâna întinsă la stat, n-am aşteptat programe naţionale întocmite de alţii, ne-am luat soarta în mâini şi ne-am apucat de treabă. Eu, de exemplu, am 10 clase şi am terminat o şcoală profesională, soţia este laborant chimist. Când au început să dărâme fabricile, în 1993, – ca şi alţi consăteni – mi-am construit 200 mp de solarii şi am început să produc răsaduri de legume. Ideea mi-a venit după ce am văzut afacerea actualului primar. Făceam un fel de pionierat agrar în capitalism. Am fost printre primii care au ieşit pe piaţă cu o asemenea ofertă. Următorul an m-am extins la 600 mp. A fost o perioadă foarte bună, financiar şi ca desfacere, care a durat până când piaţa a fost invadată de răsaduri. Şi atunci m-am reorientat, fiindcă e bine să fii mereu cu un pas înaintea altora şi am început să produc legume (ardei, tomate, vinete, castraveţi), activitate din nou excelentă pe piaţa noastră zonală (Mizil), asta până când au apărut intermediarii, cu legume luate de aiurea, care ne-au sufocat şi, cu vremea, aproape că ne-au eliminat pe noi, producătorii direcţi.“

Muncă multă şi revoltă pe măsură

În prezent, familia Manea a ajuns la 3.200 mp de solarii. În afară de legume, experimentează şi afacerea cu flori, pe 200 până la 600 mp spaţii protejate. Iarna, când prinde „o fereastră“, lucrează la instalaţii sanitare, prin Bucureşti. Tinerii legumicultori nu se vaită de muncă. Au forţa de a face sau reface lucruri care pe mulţi i-ar doborî: „În zona noastră, apa freatică este la suprafaţă. Cum plouă, cum bălteşte apa. Am cărat zeci de camioane de pământ şi, de aici, cu roaba, în solar, să salt terenul cu 30 cm, să nu mai am probleme. Am avut inundaţii câţiva ani la rând. Dar ne-am ambiţionat şi am luat de fiecare dată totul de la capăt. În afară de 2012, când am primit despăgubiri de la stat, pentru povestea cu gerul şi zăpada, niciodată nu ne recuperăm pierderile, fiindcă, ştiţi bine, asiguratorii n-au clauze pentru secetă, îngheţ şi inundaţii şi nici pentru solarii.“

Ca un exemplu, anul 2012 a fost cel mai critic din câţi îşi aminteşte: îngheţ şi zăpadă în februarie, inundaţii în luna mai şi, apoi, cineva le-a furat sistemul de irigaţii. După zeci de ani de muncă, inventarul de familie şi legumicol nu este unul bogat: „Am cumpărat o maşină «de corvoadă» în rate, am motocultor, irigaţii, atomizor pentru stropit, centrală pe rumeguş pentru încălzirea unui solar şi vreo 400 de milioane de lei vechi datorii la bancă.“ În 2012 soţii Manea au depus un proiect pentru bani europeni, Măsura 112 – Instalarea tinerilor fermieri. Dan refuză să-şi amintească experienţa birocratică prin care a trecut. Cert este că proiectul a fost declarat eligibil, dar fără finanţare. Adică este în aşteptare, la poziţia 958. Dar această din urmă încercare a fost picătura care a umplut paharul: „Dacă nu pot să obţin aceşti bani mă las de agricultură. Dărâm solariile şi mă fac «şmecher» de piaţă, fiindcă aşa vrem noi, în România, să nu respectăm truda agricultorului, munca, în general, ci să-i admirăm pe descurcăreţi.“

Dan vorbeşte foarte serios. A devenit un om aspru, aproape intolerant. Este un bărbat înalt, uscat, rupt de muncă. Iar soţia a rămas o mână de om. De trei ani n-au plecat nici măcar o zi în concediu, fiindcă au avut ba zăpadă care a rupt folia, ba inundaţii, ba le-a fost furat sistemul de irigaţii, ba au venit oficialii să constate pagubele produse de apă după o lună şi i-au luat în râs. „Ne-au întrebat unde este apa, de parcă inundaţia stătea să-i aştepte pe ei. Sau parcă eu îmi permiteam să ţin locul pârloagă, ca să vină ei să constate pierderile la 30 de zile!“

Cum vede un fermier o piaţă legală de legume

Familia Manea trăieşte din plin revolta pentru că, dincolo de „coptura din solar“, inundaţii, furturi mai au probleme şi la desfacerea producţiei. Au încercat toate variantele: „Am mers şi eu într-o zonă mai cu vad, să vând mai bine. Au pus intermediarii derbedeii pe mine, să mă omoare, nu alta. M-am trezit cu ei şi acasă, peste noi şi copii. M-am lecuit definitiv.“ În pieţele de legume-fructe producătorii nu prind locuri la tarabe. Ele sunt luate pe nişte criterii foarte bine cunoscute, tolerate tacit, de reţelele locale de intermediari, în marea majoritate neplătitori de impozite. Legumicultorii sunt astfel nevoiţi să livreze marfa „angrosiştilor“(n.m. – piaţa en-gros de la Puchenii Mari este viespar de evaziune) la jumătate de preţ faţă de cât se vinde în pieţe.

La ora la care scriem, roşia, ardeiul gras şi vinetele se vindeau în piaţă cu 6 lei, dar legumicultorii primeau pe kilogram 3-3,5 lei. Care să fie soluţia pentru a termina odată pentru totdeauna cu această speculă, în care intermediarul câştigă fără prea multe eforturi egal sau mai mult decât producătorul? „Simplu de tot. Dai o lege prin care autorizezi persoana fizică şi toată lumea să vândă pe factură. Pentru producător pui impozitul acela de 16%, iar pe intermediar îl bagi la rând cu oricare alt agent economic. S-ar termina şi cu cei care se dau ţărani şi vând legume turceşti, ar lua şi statul bani, pieţele s-ar transforma real într-un loc unde ar vinde doar pro­ducătorul. Pe urmă, s-ar rezolva şi cu enervarea aceasta generală, că legumicultorul nu plăteşte taxe la stat. Între noi fie vorba, în afară de impozitul pe clădiri şi teren, pe certificatul de producător, plătim suficient TVA care merge la stat, pe energie, folie, sămânţă, îngrăşăminte, pesticide, plante, îmbrăcăminte şi mâncare. Dacă într-un an consum un miliard de lei vechi pe toate acestea, 24% se întorc la stat, sub formă de TVA. Şi ar mai fi ceva, dar asta depinde de noi, să ne organizăm în cooperative, să fim mai puternici. Dar n-ai cu cine, atâta vreme cât omul nu este împins să facă asta printr-o lege.“

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2013

Articole înrudite

Articole recente - Lumea Satului