Cu ceva vreme în urmă am intrat în posesia unui material din care am reţinut o dojană pe cât de aspră, pe atât de realistă, exprimată de ambasadorul Norvegiei la Bucureşti care în traducere neaoş românească ar suna cam aşa: „Măi românilor, sunteţi sănătoşi la cap?“

„Nu, nu cred că ne putem reveni din marasmul mental în care ne aflăm nici după cel mai agresiv tratament pentru vindecarea maladiei numită de unii «trădarescit㻓 – auzeam spunând recent un grup de români indignaţi de ceea ce se întâmplă cu ţara lor.

Am stat şi-am cugetat. Am evaluat spusele acestora şi rememorat evenimentele.

Vedeţi? Înainte de ’89 cel către care încă mai arătăm cu degetul condamnându-i până şi nefiinţa, iubea pământul strămoşesc, manifestându-şi asta prin organizarea teritoriului agricol, cultivarea integrală a acestuia, susţinerea cercetării de specialitate, investiţii masive în sector şi mai ales în sistemele de irigaţii. Nu se putea scoate din circuitul agricol nici un metru pătrat de pământ fără să fie recuperat cel puţin dublu, mai cu seamă din teren neproductiv.

Culturile protejate din sere şi solarii asigurau producţii pe tot parcursul anului, mare parte din cantităţile obţinute îndestulând şi pe alţii. Cele mai multe dintre aceste construcţii erau amplasate în preajma unor entităţi economice care aveau capacitatea de a asigura agentul termic. Nimic nu se pierdea. Existau deja proiecte puse în funcţiune privind producerea şi utilizarea biogazului, a altor energii alternative.

Pajiştile naturale erau anual întreţinute, fertilizate, supraînsămânţate, curăţate de arbuşti şi arborete pentru a le menţine valoarea nutritivă.

Terenurile agricole în pantă erau amenajate prin terasare, apoi erau executate anual lucrări de combatere a eroziunii solului (CES), astfel încât pericolul degradării suprafeţelor respective prin eroziunea stratului fertil era stopat. În mai toate zonele colinare şi de deal existau plantaţii de pomi şi vii amplasate pe terase, uşor de întreţinut.

În zootehnie erau atâtea animale cât să exploateze raţional întreg potenţialul furajer al ţării: peste 7,5 mil. cap bovine, aproape 16 mil. cap ovine etc.

Sigur, toate acestea la nivelul potenţialului economic şi mai ales tehnic existent la acea vreme.

După ’89? Graţie faimoaselor legi ale fondului funciar agricultura a fost dezorganizată, imense supra­feţe au rămas mulţi ani necultivate, cercetarea subfinanţată expusă desfiinţării, sistemele de irigaţii distruse, peste două milioane de hectare înstrăinate, alte două scoase din circuitul agricol şi acoperite cu betoane, construcţii de tot felul, case şi vile ale parveniţilor vremii.

Apoi, mai toate serele dezafectate, demolate sub motivaţia necesităţii retrocedărilor. La fel terenurile cultivate cu vii şi pomi de pe terase. Pajiştile abandonate, efectivele de animale înjumătăţite, lucrările de îmbunătăţiri funciare scoase din programele guvernamentale.

Ce s-a pus în loc?

Investiţii şi bănci străine ce storc cât pot din vlaga acestui neam. Investitori de doi lei de pe oriunde ce ne folosesc bunul cel mai de preţ – pământul – sub oblăduirea unor guvernări care au atentat la democraţia visată de români în ’89. Şi uite-aşa, sume imense „curg“ pe cărările al căror aval se află prin alte ţări, în loc să ne rămână aici, acasă. Sunt, fără îndoială, şi excepţii.

Aşadar, investitori străini, bănci de asemenea, echipamente pentru investiţii de la alţii, la fel mai tot ce punem pe masă. De la noi munca şi obedienţa...

Aşa că ambasadorul Norvegiei avea dreptate. Ţara asta cu un pământ invidiat de mulţi, cu specialişti care dau lecţii multora, cu de toate până la urmă, să importe usturoi din China, roşii din Turcia, praz din Egipt, struguri din Italia, cartofi din Polonia şi câte altele. Este de-a dreptul împotriva naturii.

Se mai poate spune ceva? Aş vrea argumente contra. Nu atât pentru mine, cât mai ales pentru cei pe care i-am pomenit. Pentru români în general.

Ion Banu

• Revista Lumea Satului nr 11, 1-15 iunie 2016, pagina 5